Breakin’ newz!

OMG, cine a invadat Google şi a pus în locul siglei semnul diabolic (care, în conformitate cu spusele marilor înţelepţi şi mistici ai neamului, conţine blestematul număr 666)?

Proof:

Some more thoughts (2)

Pentru că nu prea am ce lucruri mai elaborate să scriu, voi continua şirul de gânduri răzleţe. Deja am mai mult de o lună de când sunt în Budapesta. S-au schimbat destule lucruri de când am venit şi pot spune cu siguranţă acum văd totul în altă lumină. Sunt însă şi nişte lucruri ciudate de care n-am reuşit să scap până acum.

Cel mai ciudat dintre ele este starea mea de spirit, care oscilează şi nu pare să se oprească în nici un punct. E destul de greu de explicat ce vreau să spun cu asta, sunt momente în care privesc totul cu optimism şi sunt momente în care teama sau tristeţea mă copleşesc şi trecerea de la un moment la altul e cât se poate de bruscă. N-aş avea nici un motiv să scriu asta aici dacă n-aş fi auzit lucruri similare şi de la alţii. Nu ştiu care ar fi cauzele, în sensul că, aşa cum era de aşteptat mi s-au întâmplat şi lucruri frumoase şi mai puţin frumoase, cred că mai degrabă e vorba de cum reacţionez eu. Ceea ce e bine (sau rău, că nici aici nu-mi pot da seama clar) e că n-am căzut în nici una din extreme, aşa că mă menţin pe linia de plutire.

Şi ca să închei oarecum asimetric, să spun ceva şi despre lucrurile pe care le-am auzit de la alţii dar nu le-am resimţit pe pielea mea. Mă gândesc la oamenii care de când a început facultatea tot îşi fac planuri cum să plece cât mai repede şi mai des acasă. Bineînţeles, e mai uşor pentru că sunt aproape. Eu nu cred că aş vrea să  fiu în locul lor. Ştiu de când eram la Iaşi cum e să te duci aproape în fiecare week-end acasă şi nu-i nimic aşa spectaculos. Ba chiar dimpotrivă, chiar am vrut să văd cum e să stai mai mult timp departe de casă şi mi se pare o experienţă foarte utilă, dar şi interesantă. În acelaşi timp îmi dau seama cât de slab e “argumentul” pentru a pleca la facultate cât mai aproape. E drept, e cam târziu să realizez asta, dar cred că e mai bine decât niciodată. Aici ar putea să mă întrebe multă lume: cum, nu mi-e dor de locurile natale, de limba română, de lucrurile care m-ar “aştepta” acasă? Într-un fel da, însă nu atât de tare încât să fac pe dracu-n patru, să nu-mi iau ore vineri sau luni (nici măcar n-aş fi putut face asta cu orarul pe care-l am), să stau cu ochii în calendar, să număr zilele şi aşa mai departe ca să ajung cât mai repede înapoi, mai ales de când mă bântuie gândul că pe minunatele meleaguri nu voi avea niciodată şansa să fac ce vreau. Şi mai e ceva, toate lucrurile noi pe care le-am văzut aici mi-au dat contururi mai clare pentru ceea ce ştiam deja despre România. Previzibil sau nu, majoritatea părerilor mele s-au înrăutăţit, ca să zic aşa. Probabil că voi scrie câte ceva şi despre asta.

Singura şansă reală

Post inspirat de un comentariu plin de substanţă, primul de aici. Având în vedere că (încă) n-am scris nimic la descrierea blogului mă gândeam ce-ar fi să scriu şi eu ceva de genul “băsescu e singura şansă reală pentru românia de azi.” Da, stiu că am “uitat” să pun nişte majuscule.  Să mai zic şi ce tag-uri noi să pun? Neah, deja “motto-ul” atrage prea mulţi vizitatori.

Să-mi dau cu părerea despre filosofia istoriei…

… pentru că oricum e mai uşor decât să povestesc cum mi-am bătut capul să înţeleg argumentul X pentru Y şi tot nu l-am înţeles cum trebuia. Aşadar, povestea începe la un curs de filosofie continentală unde am vorbit despre Hegel şi cum, prin viclenia raţiunii, acţiunile individuale, aparent haotice, constituie cursul istoriei, transformând-o într-un proces ordonat. Ceea ce spune Hegel este, bineînţeles, discutabil. Un coleg de-al meu, Tony, care s-a declarat popperian, a criticat orice idee de ordine în istorie şi analogia între predicţiile care se pot face în ştiinţele naturii şi cele care se pot face în istorie. Nici mie nu-mi surâde câtuşi de puţin ideea că există un sfârşit al istoriei, un punct final către care au condus toate evenimentele, însă nici ideea că istoria e “one damn thing after another” nu mi se pare acceptabilă. Cum n-am citit cu foarte mare atenţie textele de filosofie politică ale lui Popper, nu ştiu ce spune despre asta. Însă mi se pare destul de evident că nici în ştiinţele naturii nu se fac predicţii aşa cum au vrut Hegel sau Marx să facă despre istorie. Mi se pare rezonabil să acceptăm o oarecare ordine în istorie, să presupunem că există nişte trăsături foarte generale care guvernează anumite fenomene, însă fără ideea unui scop ultim al istoriei. Pe de altă parte, cred că această poziţie este şi cea mai comodă şi din această cauză parcă e ceva neregulă, mi se pare prea uşor, ca să spun aşa. Însă, cum nu fac decât să-mi dau cu părerea, nu pot să-mi dau seama ce nu merge.

Ce-am mai observat

Din motive mai mult sau mai puţin necunoscute, în ultima vreme mi-a fost greu să scriu ceva mai închegat şi gândurile mele sunt mai curând amestecate. N-am scris decât fugitiv despre atmosfera de aici, însă cu siguranţă aş avea multe de spus în acest sens, mai ales că am ocazia să-mi văd colegii atât pe holurile facultăţii şi la cursuri, cât şi în drum spre şcoală şi la cămin. Fără vreo ordine prestabilită, voi scrie despre câteva lucruri care mi-au atras atenţia.

1. Grupurile compacte de oameni din aceeaşi regiune geografică sau care vorbesc aproximativ aceeaşi limbă. Cam aşa ceva sunt colegii mei din fosta Iugoslavie, aşa că pot să înţeleg ce spun cei de la alte departamente despre grupuri care vorbesc rusă sau maghiară. Probabil că nu-ţi trebuie prea mult să te gândeşti că e nepoliticos faţă de cei care nu înţeleg limba respectivă. Soluţia, dacă eşti printre “marginalizaţi” e să găseşti oameni care, la fel ca tine, nu înţeleg o boabă din ce spun ceilalţi, şi să vorbeşti în engleză. Şi în momentul în care ştii cum e să fii “pe dinafară” ai un motiv în plus să nu faci la fel. Şi cu asta trec la următorul punct…

2. Românii de aici. După cum am mai spus, n-am căutat compania românilor. Nu numai pentru că nu-mi place ideea de grup izolat de restul lumii, ci şi pentru că nu simt că aş avea nimic în comun cu românii de la IRES, Political Science sau în ce departamente am mai auzit că sunt. Nici cu ei, şi nici cu nimeni altcineva, de fapt. Şi mă enervează uimirea cu care multă lume se uită la mine când spun de unde sunt. Dacă mă bucuram că nu se mai uită nimeni ciudat la mine când spun de la ce departament sunt, acum am descoperit altă întrebare “relevantă”. Şi mi-e cam greu să înţeleg mirarea, de ce ar trebui să fiu din centrul sau vestul ţării? În fond, sunt oameni care au venit aici din celălalt capăt de lume. În plus, mi s-ar părea ciudat să spun, precum unii colegi din alte “grupuri”, că nu mi-e dor nici măcar de limba mea maternă pentru că o vorbesc toată ziua. Dacă am de gând să vorbesc numai româneşte, de ce am mai plecat de acasă?

3. Studenţii din SUA. De fapt, ar trebui să spun studenţii care n-ar prea avea ce căuta aici, însă am cunoscut mai mulţi americani şi de asta scriu despre ei. Toată lumea îi întreabă de ce au venit aici şi au versiuni care de care mai diferite şi mai mult sau mai puţin plauzibile. Motivul principal, din câte am observat, e că aici primesc bursă şi cum facultatea e acreditată în SUA se pot întoarce acasă pe urmă. E interesant de observat însă cum sunt priviţi de ceilalţi, uneori e chiar amuzant cum vezi oameni care încearcă să devină mai “americani”. Personal, îi invidiez pentru un singur lucru (nu neapărat pe americani, ci pe cei care au stat mai multă vreme într-o ţară în care se vorbeşte engleză): cum vorbesc engleză. Uneori am impresia că eu n-o să scap niciodată de accentul românesc. Însă n-aş vrea să fiu ca ei în celelalte privinţe.

De exemplu, ei râd din orice, însă n-o să-i auzi niciodată făcând mişto de politică sau de chestii nasoale de la ei din ţară aşa cum fac est-europenii. Apoi, e interesant şi cum alte limbi: majoritatea nu cunosc altă limbă decât engleza şi de aceea întâmpină dificultăţi destul de mari în a pronunţa nume sau cuvinte în alte limbi. Mie mi s-ar părea o limită destul de serioasă să nu ştiu decât o limbă. Un alt exemplu ar fi felul în care vorbesc despre locurile în care au fost şi ce au văzut. Am auzit, de exemplu că le place Budapesta, dar n-ar şti să spună mare lucru despre oraş în afara faptului că au văzut X, Y şi Z. Aici probabil că se cunoaşte modul diferit în care percep istoria, faţă de europeni, pentru care e normal să povestească ce s-a întâmplat într-un anumit loc acum câteva secole şi să înşire tot felul de personaje şi legende.

De vreme ce am povestit toate acestea la întâmplare, nu cred că se aşteaptă cineva la vreo concluzie, mai ales că n-am cine ştie ce calităţi de “sociolog” (sau cine se ocupă de chestii de astea… interculturale?) Decât poate, că voi mai veni şi cu alte poveşti.

Random funny stuff

Cât se poate de random…

1. Cineva a ajuns la mine pe blog câutând “via veritas vita 666″. Îmi dau seama ce legăură are asta cu ce am scris eu: ceva de traducerea expresiei respective din latină şi numărul record de 666 de vizitatori pe blog. Deci sigur nu asta căuta.

2. Tot uitându-mă la live trafic feed vedeam cam multe multe steguleţe roşu-alb-verde, având în vedere că nu ştiu pe nimeni care să urmărească blog-ul meu din Budapesta (destul de evident, aş zice, dacă n-am colegi români la departament) şi, mai ales, că scriu în româneşte. Aşa că am dat remove my ip. Au dispărut nu mai puţin de 36 de steguleţe. Vizitele arată mult mai… normal acum, ca să zic aşa.

3. Trebuia să povestesc asta de mai demult. La un curs opţional din zero week a venit o studentă de la Gender Studies. Am înţeles că e din Turcia şi cam la asta se rezumă ce-am înţeles din ce spunea. Când am auzit-o prima dată, eram destul de confuză: “oare ce limbă o fi vorbind?” Colegii din spate îşi permiteau să facă mişto în sârbă, că nu înţelegea nimeni în afară de ei ce spuneau. Pentru un moment aş fi vrut să fie şi cineva din România să zic şi eu “hă, hă, hă, ce naşpa vorbeşte asta engleză”. Pe urmă am văzut-o pe  colega de lângă mine râzând şi abia puteam să mă abţin. Vorba ei memorabilă: “And I thought my english was bad.” Păcat că n-o să aleg cursul ăla, altfel cred că m-aş fi distrat puţin, mai ales dacă are prezentare (I’m soooo evil, I know.) Aşa, ar trebui să trec pe la cursurile de la Gender Studies ca să o mai aud.

O plimbare destul de lungă

Azi am fost cu două colege pe insula Margit (sau Margitsziget, whatever, with my awesome hungarian skills ) ). Bineînţeles că am făcut şi poze, că asta e şi ideea entry-ului, că n-am prea multe de povestit, decât că ne-am plimbat o mulţime şi la întoarcere abia stăteam să nu adorm în metrou. Nu ştiu cum de, când am ajuns în camera, cum am deschis calculatorul mi-a sărit toată oboseala şi sunt trează şi la ora asta. Some evil stuff involved, surely.

Cum se lucrează la unul din podurile către insulă, am fost pe jos de la staţia de metrou. E destul de fain să treci podul pe jos pentru că se văd şi Dunărea, şi oraşul. Aici am prins un vaporaş.

Aici e un monument de pe insulă. Nu stiu cum se cheamă şi nici nu ştiu exact ce reprezintă, aşa doar i-am făcut o poză.

Aici e o fântâna care mi-a plăcut mult. În poza asta se vede şi cum bătea soarele. Cred că ar ieşi şi ceva mai faină cu vreo câteva modificări, dar încă sunt n00b la capitolul ăsta.

Întreaga insulă e ca un parc foarte mare. Aşa că priveliştile cu alei şi multă verdeaţă sunt la ordinea zilei.

Nuferi galbeni. Somehow, nu reuşesc să depăşesc poza cu un nufăr pe care am făcut-o acum… hm… destul de mult timp.

La întoarcere. Am încercat să prind razele soarelui oglindindu-se în apă. Se vede şi o parte din pod. Cred că asta-i poza care mi-a ieşit cel mai bine.

Eu şi filosofia continentală…

Pentru că azi sunt într-o dispoziţie mai bună şi aplic ce-am învăţat cel mai bine în România, taking things lightly, that is, o să povestesc ca pe o întâmplare funny ceea ce altfel ar părea unul din cele mai penibile lucruri care mi s-au întâmplat în pregătirea mea “filosofică”. Şi înainte de a începe, ca să-şi facă lumea o idee cât de “lightly”, când am luat materialele pe care le am de citit pentru cursuri, nu m-am speriat de numărul mare de pagini ci mi-am zis în gând “doar nu trebuie să le citesc chiar pe toate, nu?”. E cam ciudat totuşi că profii vorbesc ca şi cum ar trebui să le citim pe toate…

Aşadar, am avut azi două cursuri cu David Weberman. Primul era elective şi oricum n-aveam de gând să-l iau, dar am zis să văd şi eu cum e. Chiar dacă n-am nici o treabă cu estetica (deşi în ultima vreme am început să mă întreb la modul serios dacă am vreo treabă cu orice altceva), chiar mi-a plăcut cum a vorbit şi am reuşit să fiu atentă la tot ce a zis. Al doilea, filosofie continentală, e obligatoriu pentru cei care fac 2 ani. În afară de ceilalţi doi colegi care sunt ca şi mine, cu 2 ani, a mai rămas cineva. Restul fie sunt extrem de interesaţi de filosofia continentală, fie au plecat la festivitatea de deschidere. După prezentarea cursului se gândeşte să ne întrebe ce am citit din bibliografie. NB: Având în vedere orientarea facultăţii pe care am făcut-o ar trebui să fiu expertă în filosofie continentală. Think again. Aşadar, începe lista de lecturi: Hegel. Colegul din dreapta mea ridică mâna, la fel şi colegele din stânga. Super, numai eu n-am citit Hegel. Next: Marx. La fel. Wonderful. Urmează Nietzsche şi Heidegger la care e unanimitate (am ridicat şi eu mâna, that is). Pe urmă Merleau Ponty, Sartre şi Foucault din care iar n-am citit nimic (nu cred că se pun scrierile literare ale lui Sartre). Nu mai ştiu care era ultimul, la care s-a întâmplat la fel. Apoi, destul de surprins că are studenţi aşa de conştiincioşi (cu excepţia mea, bineînţeles ) proful mă întreabă pe mine (foarte frumos că a încercat să ne ţină minte după nume, dar de data asta chiar preferam să nu-şi aducă aminte cum mă cheamă) dacă am citit ultimul autor de pe listă şi-i spun că nu. La care întreabă foarte îngăduitor uitându-se pe foile pe care completase informaţii despre noi: “Do you have a philosophy degree?”. Am vrut să zic că da, dar am absolvit la Iaşi si asta spune tot, dar m-am gândit că nu se prindea nimeni de glumă şi aş fi râs singură. Aşa că am zis că povestea e mai complicată, dar că am citit suficient din Nietzsche şi Heidegger (ceea ce era adevărat, şi nu cred că a avut cineva de-a face cu autorii ăştia mai mult decât mine, but we’ll see).

Ce-i amuzant în chestia asa e că nu-i idealul meu în viaţă să citesc Marx sau Sartre. Şi dacă nu m-am apucat până acum să-i citesc, nu cred că o voi face de acum. Decât un capitol-două, cât e necesar pentru examen. Pe de altă parte, am unele îndoieli cu privire la onestitatea colegilor mei. Am avut şi eu cursuri despre Hegel sau Foucault, dar dacă nu m-am apucat să pun mâna pe cărţile lor nu pot să zic că am citit cine ştie ce şi nu mi s-a părut că respectivii oameni păreau să fi citit de la un capăt la altul Fenomenologia spiritului, de exemplu. (ok, poate exagerez puţin, nici eu nu cred că arăt ca şi când aş fi citit în anul 1 an awful lot din Heidegger ). Nevertheless, e oarecum bizar sentimentul că eşti cel mai varză din clasă, fie şi numai după aparenţe.

To go or not to go

Având în vedere că deja am început să mă crizez că nu ştiu nimic, că din ce bibliografii am pe la cursuri dacă am citit în total 5 lucrări, că profii vorbesc de background-ul pe care-l avem în filosofie (care la mine constă doar în faptul că oficial am studii de filosofie, asta ca să nu zic că lipseşte cu desăvârşire ) şi o să am o mulţime de muncă daaaar nici că m-aş mişca să închid calculatorul şi să mă apuc de citit, m-am gândit să mai scriu ceva despre facultate.

Mâine e ceremonia oficială pentru deschiderea anulului 2009-2010 la CEU, sau cum naiba s-o fi chemând. Da, şi? Unii dintre colegii mei sunt foarte entuziasmaţi să se ducă, de parcă ar fi nu stiu ce eveniment notabil. Chiar mai mult, vor să se ducă în ţinută “de gală”, de parcă ar ţine ei vreun speech sau ceva. N-ar fi aşa de greu să mă duc şi eu, având în vedere că începe de la 3, deci nu trebuie să mă trezesc dimineaţă (dacă era de la 9, de exemplu, sigur nu mă duceam). Pe de altă parte, îmi închipui în ce constă o ceremonie de asta: o mulţime de discursuri plictisitoare, tons of bullshit de genul felicitări ca aţi venit aici, facultatea cea mai x şi cea mai y etc etc. Ar fi interesant totuşi să văd dacă sunt texte de astea, cum am auzit prin România, sau uşor diferite. Şi mi se pare amuzant să zici că te duci să-l auzi pe noul rector (al cărui nume nici nu l-am reţinut, chiar dacă apare de fiecare dată pe prima pagină pe site-ul facultăţii ). Însă cel mai important motiv pentru care nu m-aş duce e să menţin “tradiţia” de a nu mă fi dus la nici o ceremonie de deschidere.

Când eram la Iaşi în anul 1, data de 1 octombrie (când începea oficial şcoala) a picat într-o duminică şi nu mi-am închipuit că vor pune deschiderea duminică. Aşa că am ratat prima ceremonie din viaţa mea de student. În anul 2 era mare vâlvă că vine Băse la “cea mai bună universitate din România” şi dacă festivitatea începea la 10, trebuia să fii în sală pe la 8:30 să prinzi loc sau ceva de felul ăsta. Adică să vin cu o oră jumătate înainte, plus vreo 40 de minute pe drum? Sigur. Aşa că am decis că e mult mai interesant să stau acasă şi să dorm. În anul 3 deja aveam experienţă, aşa că nici atunci nu m-am dus. Mă gândesc acum, n-ar fi păcat să stric tradiţia asta, chiar dacă sunt în altă instituţie?

Some more random stuff

După cum spuneam, am aşa o lene să uploadez mai multe poze, alimentată şi de netul care merge cu viteza melcului turbat… aşa că le găsiţi aici, unde le-am pus ieri. Bineînţeles, mi-e lene şi să mai pun alte comentarii decât cele de pe Flickr, însă voi mai uploada şi altele când am chef (sau când merge netul acceptabil ).

În altă ordine de idei, tre’ să mai povestesc aici şi altceva. Ziceam mai devreme că nu simt nici o chemare patriotică să vorbesc româneşte, se pare că trebuie să mai adaug ceva la chestia asta. În ultima vreme am auzit vreo câţiva oameni vorbind româneşte şi n-am avut chef să împărtăşesc câteva gânduri cu ei. Motivul e destul de simplu: they really seemed retarded. Ieri eram în lift cu un cuplu. Tipul nu zicea mare lucru, dar avea expreisa aia de dumb guy. Tipa începuse să înşire poveşti de cum i-a pus maică-sa bluza la clor şi s-a deteriorat, că nu ştiu ce are pe faţă şi toată ziua s-a dat cu cremă, că arată de parcă ar fi din secolul trecut (???) şi alte chestii de astea. Probabil că se aştepta ca boyfriendu’ să-i zică “Nu dragă, arăţi extrem de bine azi, în bluza asta magnifică etc etc.” Ceea ce nu s-a întâmplat… ghinion. Anyway, sooo fascinating… Obviously, nu-şi dădea seama că eu înţelegeam ce spune şi era cam ciudat, parcă aş fi fost în vreo misiune undercover. Doar că nu auzeam nimic important şi nici măcar amuzant. Când au coborât, tipa s-a gândit să fie politicoasă şi să-mi spună “bye” . Aici aproape că m-a pufnit râsul dar i-am răspuns şi eu “bye” privind cum liftul urca mai departe. Ar fi fost interesant să văd ce faţă ar fi făcut dacă-i ziceam “la revedere”.

Alright then, enough mumbo jumbo for today, poate o sa scriu lucruri mai interesante şi mai… normale în zilele care urmează.