“Discutând” despre nimic

Credeam că nu voi mai avea prea des ocazia să scriu posturi precum cel de faţă. Se pare că m-am înşelat. Aşadar, o nouă poveste despre cum “înţeleg” oamenii filosofia şi cele câteva fărâme de raţionalitate care ar trebui să o însoţească.

E al treilea curs de filosofie continentală la care discutăm despre Heidegger şi, pentru că textul e “Ce este metafizica?”, un coleg încearcă să facă o confruntare cu ce zice Carnap despre anumite… propoziţii folosite de Heidegger. Discuţia gravitează, evident, în jurul conceptului de nimic. Nu mă obosesc să mă bag în discuţie. Ştiu prea bine că discuţiile astea nu duc nicăieri, şi pe deasupra, m-am plictisit, şi mi-e somn, şi e vineri seara… După ce tot aud, ba de nimic, ba de metafizică, ba cât de poetic vorbeşte Heidegger încep să mă enervez. Şi spun şi eu chestia, trivială de altfel, că poezia e o treabă, metafizica e alta, sentimentele sunt pe de o parte, cunoştinţele pe de alta. În fine, discuţia continuă în acelaşi “framework” şi încep din nou să mă gândesc că mi-am bătut gura degeaba. Finalul, însă, e apoteotic.

O colegă îşi exprimă indignarea faţă de ce zice Carnap [şi bineînţeles alţii pozitivişti (a se citi "logicieni", sau viceversa?) notorii]: ea a avut două sau trei examene la logică şi le-a trecut, nu ştie cum (eu ştiu cum l-a trecut pe ăla de anul ăsta, dar asta e altă poveste), şi urăşte logica, şi pentru ea adevărul e ce-au zis Platon şi Aristotel (?), adicătelea stare de neascundere, şi simte ce scrie Heidegger, şi îi place ce scrie Heidegger şi aşa mai departe. La asta se adaugă spusele altui coleg (pe care îl scap totuşi din vizor, că măcar nu e la filosofie, deşi ar fi şi aici câteva lucruri de spus) că nu ştie logică şi (probabil de asta) simte angoasa şi plictiseala şi alte stări de-astea… nimicnicitoare. Reacţia firească ar fi fost să-mi pun mâinile în cap. Însă am învăţat demult, din altă parte, să privesc totul cu detaşare. Totuşi tâmpeniile de mai sus spun ceva despre ce opinii susţine cineva care, de bine, de rău, a terminat filosofie. Care ar fi acestea?

Dacă ştii sau îţi place sau pur şi simplu consideri că logica este un instrument util, pierzi sentimenul vieţii şi nu mai pot să simţi ceea ce marii autori scriu în manieră poetică. Ce-au de-a face logica şi poezia şi unde e locul filosofiei aici, nu mă întrebaţi pe mine. Apoi, că nimicul trebuie înţeles la fel ca adevărul (îmi pare rău că n-am ţinut minte decât analogia, nu şi explicaţiile savuroase), care adevăr este definit în manieră… fenomenologică de însuşi Aristotel. Şi, mă rog, cum regăsim sentimentele noastre profund umane în scrierile filosofilor. Nu înţeleg de ce persistă această ultimă concluzie, oare oamenii ăştia nu şi-au dat seama până acum că filosofia nu te ajută cu nimic (sic!) nici împotriva angoasei sau plictiselii şi nici nu-ţi dă sensul vieţii?

Pe de altă parte, încerc să mă întreb, la modul neutru, dacă cineva care se ocupă serios de filosofie continentală, fără să fie “true believer” şi fără să “simtă” ce scrie un autor sau altul, nu ar fi la fel de indignat în faţa unor bazaconii precum cele de mai sus. Presupunând că m-aş afla într-o asemenea situaţie, cred c-aş fi chiar mai indignată.

Umblă vorba prin târg

Uneori stau şi mă întreb de ce mai ascult câte un post de radio sau citesc ştirile din România. Nu că n-ar fi bine, frumos, normal etc, ci doar pentru că aud sau văd nişte inepţii de toată frumuseţea care au potenţialul de a tâmpi şi mai tare publicul deja… confuz.

Bunăoară, ascultam acum vreo două zile un post de radio care n-are nici în clin nici în mânecă cu informarea, ci se ocupă cu, hai să zicem, divertismentul. De câteva ori pe zi se difuzează şi ştiri, de obicei aceleaşi. Care erau cele mai importante ştiri din România ultima dată când am ascultat eu? Gripă porcină, epidemie, vaccinare şi aşa mai departe, cred că nu e nevoie să insist, ştie toată lumea despre ce vorbesc. Ei, după prezentarea seacă de date statistice şi măsuri care s-au luat, se găseşte ultra-inteligentul prezentator sau DJ, sau ce-o fi, să-şi dea cu părerea. Şi cum îşi exprimă cugetarea memorabilă? “Umblă vorba prin târg că ar fi ţeapă cu vaccinul ăsta. Aşa că, înainte de a-l face mai bine vă informaţi”. Sigur, “citatul” nu e exact, dar “umblă vorba prin târg” şi “ţeapa” sunt la locul lor. Ce să înţeleg de aici? Că umblă vorba prin târg… da, ştim ce vorbe umblă prin târg, se pare că sunt suficient de importante ca să le mai auzim şi la radio. Şi că, până la urmă, mesajul e educativ: informaţi-vă oameni buni! Mă întreb unde să se informeze, tot prin târg, de unde au auzit că-i ţeapă? Toate acestea în contextul în care, nota bene, ştirea nu zicea decât că s-a cumpărat un număr de vaccinuri pentru anumite categorii sociale, nu de vreun program elaborat.

În condiţiile astea, cantitatea impresionantă de mizerii comentarii apărute la articole online pe aceeaşi temă, care mai de care mai conspiraţioniste cu privire la “exterminarea” oamenilor (de prevenire, nu de epidemie, ce credeaţi?) nu cred că ar mai trebui să mire pe nimeni. Mă tot întreb dacă numai în România găsim astfel de specialişti în toate care-şi dau cu părerea după cum “umblă vorba prin târg”. Însă, revin, nu e mai simplu să nu mai citeşti/asculţi toate astea?

Cum se mai studiază filosofia (1)

M-am întrebat de mai multe ori cât de mult contează pentru cineva unde a făcut facultatea. Răspunsurile posibile m-ar fi ajutat într-un fel să fac ordine printre, să zic, profilul oamenior pe care i-am întâlnit în ultima vreme. Însă oricum aş fi privit problema, nu m-aş fi gândit niciodată să fac o judecată de genul “X, Y şi Z ştiu cam aceleaşi lucruri, se descurcă la fel la anumite cursuri pentru că toţi au studiat la aceeaşi facultate.” Şi totuşi, într-o discuţie cu o colegă, exact asta am auzit. Mai exact, despre ea şi alţi colegi care au studiat la Belgrad. Ideea mi s-a părut inacceptabilă din start: nu toţi s-au pregătit la fel pentru toate disciplinele, nu au învăţat le fel etc. Răspunsul n-a fost decât o nuanţare: studenţii buni ştiu cam aceleaşi lucruri. Bine-bine, dar studenţii buni sunt şi ei oameni: au cursuri care le plac, cursuri care nu le plac, ore de la care chiulesc, speculează ce se poate specula şi aşa mai departe. Nu a reuşit să mă convingă. Şi totuşi, mai surprinzător a fost alt lucru.

Că au citit cam aceleaşi lucruri, care erau obligatorii pentru cursuri. Şi din lecturile astea am auzit aproape de operele complete ale lui Kant şi Hegel. N-am putut să ascult mai mult, sau mai degrabă să concep mai mult. Nu pot să-mi închipui cum ar citi cineva numai pe unul din filosofii ăştia într-un semestru, hai, un an, hai, chiar dacă se suprapun unele discipline. Pur şi simplu nu pot. Când i-am spus cât de “mult” se citea pe la mine s-a mirat: cum treceam examenele, de pe ce învăţam? Nu ştiu cum a perceput răspunsul firesc: veneam la cursuri, luam notiţe, aveam şi suport de curs câteodată şi până şi oamenii mai puţin… talentaţi puteau spune trei prostii din curs. Şi aşa se întâmplă, mai mult sau mai puţin, pe la toate facultăţile din România. Până anul ăsta n-am auzit pe nimeni să înveţe pentru un examen din Hegel din cărţile lui… Hegel.

Nu cred că e nevoie să mai spun care sunt dezavantajele sistemului cu care m-am obişnuit din România. Însă unul din puţinele avantaje ar fi acela că îţi permite să citeşti ce te interesează. Şi abia aici pot să spun că într-adevăr contează ceea ce vreau eu să fac şi cum gândesc eu. Dacă citeşti bibliografia obligatorie de la toate cursurile (la fel de obligatorii) şi la fel fac ceilalţi, nu văd nici un beneficiu de care să fii tu mulţumit. Şi nici nu cred că lecturi masive din clasici ar fi “the right answer”. În sfârşit,  concluzia provizorie e că trăiesc într-o lume diferită faţă de ei. Rămâne de văzut şi dacă de restul lumii.

Să-mi dau cu părerea despre filosofia istoriei…

… pentru că oricum e mai uşor decât să povestesc cum mi-am bătut capul să înţeleg argumentul X pentru Y şi tot nu l-am înţeles cum trebuia. Aşadar, povestea începe la un curs de filosofie continentală unde am vorbit despre Hegel şi cum, prin viclenia raţiunii, acţiunile individuale, aparent haotice, constituie cursul istoriei, transformând-o într-un proces ordonat. Ceea ce spune Hegel este, bineînţeles, discutabil. Un coleg de-al meu, Tony, care s-a declarat popperian, a criticat orice idee de ordine în istorie şi analogia între predicţiile care se pot face în ştiinţele naturii şi cele care se pot face în istorie. Nici mie nu-mi surâde câtuşi de puţin ideea că există un sfârşit al istoriei, un punct final către care au condus toate evenimentele, însă nici ideea că istoria e “one damn thing after another” nu mi se pare acceptabilă. Cum n-am citit cu foarte mare atenţie textele de filosofie politică ale lui Popper, nu ştiu ce spune despre asta. Însă mi se pare destul de evident că nici în ştiinţele naturii nu se fac predicţii aşa cum au vrut Hegel sau Marx să facă despre istorie. Mi se pare rezonabil să acceptăm o oarecare ordine în istorie, să presupunem că există nişte trăsături foarte generale care guvernează anumite fenomene, însă fără ideea unui scop ultim al istoriei. Pe de altă parte, cred că această poziţie este şi cea mai comodă şi din această cauză parcă e ceva neregulă, mi se pare prea uşor, ca să spun aşa. Însă, cum nu fac decât să-mi dau cu părerea, nu pot să-mi dau seama ce nu merge.

Un entry cam lung pentru… Snake!

Acum câteva zile mi-a picat în mână un model ceva mai vechi de telefon. Nici nu ştiu de ce, probabil de plictiseală, m-am gândit să văd ce jocuri are şi-am dat peste jocul cu care mi-am pierdut pe vremuri destule ore (din timpul programului de la şcoală !): Snake. Cred că nu e nevoie să fac precizări cu privire la regulile foarte sofisticate ale jocului: să conduci şarpele spre mâncare şi pe măsură ce se tot lungeşte să ai grijă să nu se “înoade”. Bineînţeles, n-ai ce complextiate să ceri de la un astfel de joc, mai ales pe bietul Nokia 3410 pe care îl aveam în vremurile mele “bune” (acum, dacă stau să mă gândesc, nici nu erau bune deloc). Însă, cumva, jocul acesta devenise emblematic şi probabil că că l-aş conisdera şi acum reprezentativ, dacă l-aş mai avea în telefon. Ce vreau să spun?

În condiţii normale, nimeni nu se apucă de butonat la telefon şi de zgâit la nişte semne cu greu inteligibile de plăcere. Nimeni nu efectuează nu ştiu ce manerve de fineţe şi nu stă cu ochii pe high scores: că ai făcut 900 de puncte, 1200 sau 2100 sau că ţi-ai depăşit propriul record. Pe de altă parte, atunci când te loveşte o plictiseală cruntă că nu ştii ce să mai faci, tocmai aceste lucruri migăloase şi extrem de banale par să te calmeze. Şi atunci observi că dacă mergi în zig-zag poţi să continui pentru mai mult timp “odiseea” şarpelui pe ecranul telefonului. Când te uiţi la scor şi vezi că l-ai depăşit deja, parcă uiţi că acum câteva minute îţi venea să te urci pe pereţi. Probabil că asta e ideea din spatele tuturor “joculeţelor” de pe telefoane, însă, cumva, pentru mine Snake a funcţionat cel mai bine.

Acum, când mă gândesc de câte ori m-am autodepăşit la Snake prin varii ore din timpul liceului, îmi dau seama ce reprize bune de plictiseală am suportat (şi dacă le-am suportat butonând, înseamnă că gestul meu n-a fost nici măcar eroic). Şi îmi mai dau seama şi că genul ăla de plicitseală nu m-a mai bântuit decât rareori, altfel aş fi găsit un echivalent pentru Snake. Asta înseamnă fie că realmente n-am mai fost supusă la acelaşi “tratament”, fie că acum am eu mai multă răbdare. Probabil e vorba de cea de-a doua variantă. Pe de altă parte, mă gândesc şi câtă răbdare îţi trebuie la Snake…

Şi ca să închei în forţă, voi spune că, într-un fel, “aptitudinile” pe care ţi le antrenează un joc ca Snake sunt, până la urmă, expresia unui mod de viaţă: acela al omului blazat, care stă şi ascultă lucuri care dacă nu-i dau cu simţul critic de pământ, trec cu mult pe lângă tot ce înseamnă acesta. Pentru că a sta şi a asculta tot felul de lucruri şi a te gândi, măcar aşa, într-o doară, că totul ar putea să fie şi altfel e un fel de automatism, aşa cum apeşi tastele sus-dreapta-jos. Sau, ca să fiu mai concisă, aş putea să întreb dacă aţi auzit vreodată pe cineva spunând cu entuziasm “Ce-aş juca un Snake!”.

“Hommo” cogitans şi contribuţiile sale excepţionale…

Acum vreo câteva zile am dat peste articolul ăsta. Povestea nu mi s-a părut surprinzătoare: un caz de plagiat, o editură obscură, presupusele merite ale autorului etc. Pe scurt, este vorba de cartea “Toleranţa în filosofia lockeeană” semnată Ştefan Nemecsek în paginile căreia se regăseşte în întregime conţinutul unei lucrări de licenţă susţinute de altcineva la Universitatea “Babeş-Bolyai” în 2004. Singurul lucru ciudat e că o personalitate atât de “multilateral dezvoltată” (după cum se va vedea în continuare…) a găsit de cuviinţă să plagieze tocmai o lucrare de licenţă.

Via Mad Hatter am aflat de existenţa unui articol elogios la adresa aceleaşi personalităţi culturale marcante:

“Filologul, filosoful şi psihologul vulcănean de certă valoare, Ştefan NEMECSEK…”

Câteva rânduri mai jos aflăm că nu este numai filolog, filosof şi psiholog, ci şi jurnalist şi inginer. Un veritabil om universal.

Mai departe, urmărind aprecierile pe marginea lucrărilor de filosofie şi trecând peste temele eterne şi actuale şi stilul “catchy” al autorului  aflu că…

“Cel mai incitant capitol din „Controverse…”, este dedicat fenomenologiei şi hermeneuticii la Husserl şi Hiedegger, unde Ştefan Nemecsek este  semioticianul invederat  de analistul operei lui K.R. Popper. „Controverse filosofice” este o contribuţie excepţională în filosofia românească, o sinteză lucidă a  religiilor şi filosofiei pe itinerariile istoriei umanităţii, a lui Hommo Cogitans, a Fiinţei ce răsare  ciclic, din propriile-i amurguri… “

Despre cea de-a doua propoziţie îmi permit să nu spun nimic, pentru că merită să fie savurată în toată splendoarea ei de către orice homo (sic!) cogitans. În legătură cu prima, totuşi, oricine a răsfoit o carte de istoria filosofiei, cred că ar avea unele nedumeriri. Ce treabă are fenomenologia cu semiotica şi cu opera lui Popper? Probabil că e vorba de altă “sinteză lucidă”… Mai mult, numele lui Heidegger arată cam ciudat, nu? Bine-bine, caut eu nod în papură şi nu e decât un typo. Ok, dar nu ştiu totuşi nu ştiu de ce acelaşi “typo” se regăseşte şi câteva rânduri mai jos…

Poate că amprenta formativă transpare mai ales din şcolile marilor  germani  şi austrieci ( Nietszche, Jung, Freud, Hiedegger, Popper, etc.) – ai secolului XX.

Pe lângă “Hiedegger” mai dăm aici de altă personalitate de care eu n-am auzit: “Nietszche”. Sau “Nietzche”, cum era scris mai sus? M-am gândit că de Nietzsche nu putea fi vorba, de vreme ce a scris până în 1888 şi murit în 1900, iar în propoziţia respectivă se vorbeşte de marii gânditori ai secolului al XX-lea…

Cum n-am mai avut răbdare să citesc în continuare elogiile şi pasajele exegetice revelatoare din toate filosofiile&religiile&psihologiile etc etc umanităţii, voi sări direct la concluzie:

Iată un Profesor ce continuă a-şi relua studenţia, ca pe un superb şi roditor travaliu al cunoaşterii, din care ni se dăruie şi nouă! Căci majoritari sunt încă „studenţii” la umbra lungă a massificării, umbră zdrenţuită peste decenii, adică studenţi „la fără-frecvenţă”, ori la „seral”! Dl. Nemecsek este  o personalitate  emblematică, un model şi un modelator de care nu doar cei apropiaţi zonal au nevoie.

Aşadar, dl. Nemecsek este atât un Profesor emblematic, cât şi un Student autentic, la “zi”, aşa cum rar se mai întâlnesc astăzi, din pricina fenomenului “massificării”. Mai rămâne, desigur, o întrebare (profund filosofică!): cum poţi să fii “la zi” dacă eşti înmatrciulat în acelaşi timp la trei instituţii diferite, profiluri diferite şi localităţi diferite, pe deasupra?

Sunt licenţiată!

Ieri am încheiat şi ultimul, poate cel mai important, “eveniment” din facultate: susţinerea licenţei. De acum pot să zic că sunt licenţiată în filosofie şi mi se pare că sună foarte fain. Şi deocamdată chiar nu vreau să aud poveşti de genul că de fapt sună mai bine “licenţiat în blah-blah-blah & whatever etc” (aka nume noi si pompoase pentru aceleasi profiluri expirate), pentru mine sună mult mai bine “filosofie”. Dar văd că deja o dau în chestii relativiste.

Bineînţeles, mai importante decât titlul propriu-zis sunt lucrurile pe care le-am învăţat în decursul perioadei în care m-am ocupat cu filosofia. Şi de asta spuneam că licenţa e sau, mă rog, ar trebui să fie, cea mai importantă etapă. În ceea ce mă priveşte, cred că cele mai multe lucruri le-am învăţat în timpul cât am lucrat la licenţă: să am o grilă de lecturi, să analizez felurite argumente, să adun ideile care mă interesează şi să încep să scriu, să-mi susţin propriile idei şi să realizez o lucrare unitară de un număr destul de mare de pagini. Pe de altă parte, toată chestia cu susţinerea şi notarea şi mai ales cum se fac/coordonează de obicei licenţele explică cel puţin o parte din calităţile “remarcabile” ale absolvenţilor de facultăţi care ar trebui să te înveţe cât de cât să scrii ca lumea şi să ştii să argumentezi în favoarea unor idei. Şi pentru că n-am chef să spun o poveste întreagă o să zic ce mi s-a părut aiurea şi ce mi s-a părut ok.

Să încep cu părţile nasoale:

- faptul că o lucrare la care am muncit aproape un an (sau mă rog, jumătate de an dacă ar fi să condensez timpul efectiv cât m-am ocupat intensiv de ea) este evaluată, după o prezentare si răsfoire de 10 minute

- senzaţia constantă că vorbeşti la pereţi şi că ai putea să spui orice prostie că nu te ascultă/înţelege nimeni decât, poate, coordonatorul

- că aproape toate întrebările pe care le-am primit ar putea concura pentru titlul la “cea mai pe lângă întrebare”

- că cea mai mică notă a fost 8 şi ceva, come on, înseamnă că am fost un an genial

- că a trebuit să stau vreo jumătate de zi în picioare pe holurile în care deja pot să zic că mă simt ca acasă. Nu puteam să mă aşez pe scări sau prin alte locuri “clasice” că na, mă îmbracasem elegant şi nu “dădea bine”.

Şi părţile faine:

- că a fost mult mai ok decât la examene. I mean, e ca şi cum ai da un examen la care îţi alegi tu şi tema şi disciplina. Cool.

- că, deşi s-au pus note foarte mari, s-a făcut un fel de departajare

- cum mi-a luat coordonatorul apărarea şi câteva lucruri pe care le-a spus

- că am terminat facultatea

La cel din urmă punct m-aş mai gândi probabil dacă n-aş şti că mă mai aşteaptă destui ani de şcoală şi că încă nu mă gândesc la “piaţa muncii”. Şi o chestie amuzantă a fost că ne-au întrebat nişte studenţi care nu ştiu ce treabă aveau pe acolo dacă avem examen în sala lângă care aşteptam. Eu le-am spus că avem licenţa şi se uitau cam ciudat la noi, cu un fel de respect si/sau uimire. Ar trebui să spun şi despre ce am scris în lucrare? I guess not.

Gaudeamus igitur…

Trecând peste faptul că auzim “imnul” ăsta la fiecare festivitate de absolvire, stăteam şi mă întrebam câţi dintre participanţi chiar ştiu ce înseamnă “gaudeamus igitur” şi/sau înţeleg versurile. Din păcate, eu ştiu ce înseamnă şi e oarecum deprimant să zici “să ne bucurăm, aşadar” când nu vezi bucuria pe faţa nimănui. Şi deja totul capătă aerul unei poveşti ieftine, decorate cu cinism. Da, mă refer la festivitatea de absolvire la care am luat parte de curând.

Bineînţeles, sub privirea cuiva din exterior n-a fost decât o festivitate ca oricare alta, cu lucruri care au ieşit bine şi cu lucruri care au ieşit prost. Însă din perspectiva mea, şi aici nu vreau să includ toate pregătirile, nervii pe care mi i-am făcut şi timpul pe care l-am pierdut cu organizarea, ci aceea de super-extra-nerd “reprezentant al studenţilor” care a stat cu o noapte înainte să termine un slideshow si un discurs de doi lei, lucrurile par, mai degrabă, absurde. Şi asta trecând peste dezinteresul aproape generalizat al profilor care pe mine nici nu ştiu de ce m-a deranjat atât de tare, doar trebuia să ştiu la ce să mă aştept. Cum arată cineva care termină filosofie? Răspunsul pe care îl pot da după ce am participat eu însămi la ceremonie nu poate fi decât unul singur: deprimat.  

Partea ciudată este că, aşa cum îmi spunea un coleg şi am fost de acord, uitându-mă la poze observ că lumea părea mult mai fericită decât era în realitate. Poate, cine ştie, cu timpul o să uităm ce-a fost şi, privindu-le, vom zice că a fost o zi legendară, memorabilă şi aşa mai departe. Poate o să zâmbesc privind pozele în care port cu atâta mândrie roba şi eşarfa cu imprimeul reprezentând sigla universităţii şi un cuvânt mare (în ce sens vreţi), “FILOSOFIE”. Am mai primit “feedback” de la colegi sau alţi invitaţi şi cu privire la cuvântarea pe care am rostit-o, şi n-am auzit lucruri prea bune (sau mă rog, nu le-am interpretat eu ca fiind bune). Că am aruncat cu ironii în stânga şi-n dreapta… era singurul lucru pe care îl puteam face, ca să nu arunc cu acuze. Că a fost deprimant… cam aşa a fost, însă n-am spus nimic care să nu fie adevărat. Că poate n-ar fi fost momentul… dar mă întreb dacă era momentul să minţim frumos că totul a fost cât se poate de bine. Pentru că nici măcar în al doişpelea ceas unii oameni nu contenesc să ne servească gogoşi care mai de care mai gogonate trebuie să fac şi eu acelaşi lucru? Nu cred şi, de fapt, nici nu vreau. Am spus şi lucruri frumoase şi emoţionante însă am ajuns să mă întreb la ce bun dacă oamenii care ar fi trebuit să le audă nici nu s-au obosit să vină.

Povestea ar putea, bineînţeles, să continue dar cred că deja am spus prea multe. Ca să nu fiu totuşi, nedreaptă, trebuie să menţionez sentimentul de dezgust nu mi-a fost inspirat de festivitatea propriu zisă, ci de unele mizerii de care am dat în ultima vreme tot pe la facultate şi la care nu m-aş fi aşteptat. Nu voiam să se încheie totul bine, frumos şi glorios, că nu ar fi avut cum, dar măcar acceptabil. Dacă nu s-a putut, cred că rezultatele sunt cât se poate de evidente.

Care e cea mai cretină formă de evaluare?

Post inspirat de unele porcării pe care le am de făcut pentru şcoală. Mi-ar plăcea să văd şi câteva motive pentru alegerea făcută.

În ceea ce mă priveşte, aleg fără să stau pe gânduri “portofoliul”. De ce?

1. Conduce la o risipă îngrozitoare de resurse: numai câte foi şi cerneală/tuş se duc.  Să nu mai zic de cât muncesc cei care îl fac “pe bune” (dacă există astfel de oameni, that is). Şi, asta ştie toată lumea, nu le citeşte nimeni. Nu mai bine, decât dosare întregi, duci 4-5 foi pe care să le fi scris tu şi care să fie evaluate în mod corect?

2. Evaluarea se face după criterii foarte superficiale: cât e de gros dosarul, cât de frumos scrie “autorul” (dacă trebuie făcut de mână – da, scrisul meu de mână e groaznic ), cum sunt dispuse foile, ce lucruri se întâmplă să sară în ochi etc.

3. Realizarea unui portofoliu nu antrenează nici un fel de aptitudini uimitoare: doar să iei de ici, de colo câteva chestii şi să le pui într-o formă, chipurile, atractivă.

4. La disciplinele unde “evaluarea prin portofoliu” se face în mod constant elevii/studenţii sunt paraleli cu materia propriu-zisă.

Alte păreri?

Logică versus “educaţie pentru societate”

În urmă cu ceva timp îmi exprimam indignarea faţă de măsura “strălucită” a Ministrului Educaţiei şi Cercetării de a elimina orele de logică din liceu. Între timp am văzut că încă mai există voci care încearcă să se opună acestei măsuri. Am adăugat şi eu un banner către blog-ul Logica e bună. Voiam însă să mai spun câteva lucruri în plus despre această problemă.

De la ideea de a elimina logica s-a ajuns la o măsură mai puţin drastică, aceea de a o înlocui, cu o disciplină care să poată fi predată tot de profesorul de logică, aşa numita “educaţie pentru societate”. Ce naiba o fi aia “educaţie pentru societate”, numai miniştrii noştri ştiu. Şi aş merge mai departe, prin a spune că nici ei nu ştiu de fapt, ştiu doar că logica e prea grea, demodată, incomodă sau ceva de felul ăsta. Pe de altă parte, lipsa acestei informaţii este irelevantă, doar elevii se înscriu la licee după eticheta “mate-info”, “ştiinţe sociale”, “filologie”, “ştiinţe ale naturii” şi aşa mai departe, nu după un plan de învăţământ sau orar care le-ar fi prezentat. De altfel, acest lucru ar fi imposibil din principiu, de vreme ce în fiecare an se operează tot felul de schimbări la aceste documente oficiale. La fel se întâmplă şi în învăţământul superior, unde viitorii studenţi iau de bun numele pe care îl poartă o anumită specializare sau, în cel mai bun caz, se uită la disciplinele care apar în planul de învăţământ. Dacă s-ar uita la fişa cursului cu acelaşi nume, să zicem, la trei facultăţi diferite, ar avea mari surprize. Să nu mai zic de surprizele pe care au când compară fişa cursului cu ceea ce se întâmplă efectiv la facultate.  Punctul comun al acestor exemple mi se pare caracteristic pentru învăţământul românesc: ne jucăm cu numele şi nu avem nici o treabă cu elementele esenţiale.

Strict terminologic vorbind (pentru că în momentul de faţă nici nu putem vorbi altfel), ne putem întreba: de ce educaţie pentru societate şi nu logică? N-am avut de-a face decât tangenţial cu elemente de pedagogie, însă un lucru destul de important pe care l-am înţeles este că pentru anumite componente ale educaţiei nu ai nevoie nici de discipline speciale, nici de “tirania” unei discipline oarecare. Concret spus, educaţie intelectuală se poate face şi la matematică, şi la istorie, şi la limba română. Şi nici nu există o disciplină specială “educaţie intelectuală”. Ar fi şi absurd să fie altfel. La fel se întâmplă şi cu educaţia estetică sau morală. De ce această “educaţie pentru societate” ar trebui să aibă un statut special? Oare la orele de logică elevii nu învaţă şi lucruri care să-i ajute în societate? Sau nu învaţă destule lucruri despre societate la discipline precum istorie sau filosofie? Ce se întâmplă dacă facem educaţie pentru societate şi nu logică? Dispare componenta intelectuală. Pe de altă parte, cine are nevoie de oameni care gândesc corect?

 Sper să revin cu mai multe observaţii atunci când se va trece de stadiul “terminologic”. Ceea ce este improbabil să se întâmple.