Ce se mai trimite pe mail…

Azi am primit un mail foarte important, intitulat sugestiv “citeşte”, care, aparent, n-ar fi trebuit să fie spam. Însă, după cum am zis, numai aparent. Iată-l:

Am vrut să evidenţiez cele două puncte cheie, dar ar fi fost un fel de spoiler, nu-i aşa? Aşa aş fi vrut să dau click pe minunăţia de attachment, dar m-am gândit că n-am nevoie de şi mai mulţi viruşi.

Catastrofal?

N-am scris aici despre, să-i zic, porţia de socializare de la prânz sau cină (că micul dejun nu-l prind niciodată ) de la cantină. Uneori mai dau de colegi de-ai mei, alteori de studenţi de pe la alte specializări pe care-i ştiu din altă parte, alte ori de oameni mai sociabili care întreabă una-alta. Bineînţeles, conversaţiile sunt cât se poate de banale, dar, după cum am observat, în felul ăsta îţi dai seama mai uşor de particularităţile oamenilor care vin din alte ţări, sau de punctele comune. Bunăoară, azi am schimbat câteva vorbe cu un coleg din Slovacia. Îmi spune că s-a uitat aseară la un meci şi că “We lost.” Mă gândesc, wow, nu numai românii au obiceiul (prost, în opinia mea, but anzway) să se identifice cu o echipă. Pe urmă îmi aduc aminte că am văzut pe undeva că era şi un meci cu România, dar bineînţeles, cum nu m-a interesat, nu ştiam rezultatul. Îi zic că ştiam că-s mai multe meciuri, incusiv cu România, dar nu ştiu rezultatele. La care îmi spune “I think you lost.” Tot ce se poate, din câte ştiam eu oricum nu mai erau şanse de calificare. But still, modul în care a spus-o mi s-a părut ciudat, ca şi cum aş fi pierdut eu ceva. Ceea ce nu e cazul, I could care less. Ma gândesc încă o dată cât e de aiurea să zici “noi” când vorbeşti de o echipă de fotbal. După ce am venit înapoi în cameră m-am gândit să văd şi eu care-i rezultatul că poate mă mai întreabă careva. Şi văd un titlu magnific: Serbia-România 5-0. Catastrofal. Catastrofal indeed, şi totuşi… mă gândesc iar la ce auzisem mai devreme: “I think you lost.” Probabil că omul a vrut să fie politicos.

Update: Între timp i-am luminat ziua unui coleg din Serbia care nu mai ştia pe nimeni din România şi n-avea pe cine să tachineze. Ce-a zis? Well, of course, “You were crushed!”. Când m-a întrebat şi cum mă simt după această umilitoare înfrângere i-am spus că am vrut să profit de faptul că stau la etajul 9 şi că geamurile sunt destul de mari să-mi curm suferinţa dar nu ştiu cum se face că m-am răzgândit.  În altă ordine de idei, well done pentru “noi”!

Breakin’ newz!

OMG, cine a invadat Google şi a pus în locul siglei semnul diabolic (care, în conformitate cu spusele marilor înţelepţi şi mistici ai neamului, conţine blestematul număr 666)?

Proof:

Singura şansă reală

Post inspirat de un comentariu plin de substanţă, primul de aici. Având în vedere că (încă) n-am scris nimic la descrierea blogului mă gândeam ce-ar fi să scriu şi eu ceva de genul “băsescu e singura şansă reală pentru românia de azi.” Da, stiu că am “uitat” să pun nişte majuscule.  Să mai zic şi ce tag-uri noi să pun? Neah, deja “motto-ul” atrage prea mulţi vizitatori.

Random funny stuff

Cât se poate de random…

1. Cineva a ajuns la mine pe blog câutând “via veritas vita 666″. Îmi dau seama ce legăură are asta cu ce am scris eu: ceva de traducerea expresiei respective din latină şi numărul record de 666 de vizitatori pe blog. Deci sigur nu asta căuta.

2. Tot uitându-mă la live trafic feed vedeam cam multe multe steguleţe roşu-alb-verde, având în vedere că nu ştiu pe nimeni care să urmărească blog-ul meu din Budapesta (destul de evident, aş zice, dacă n-am colegi români la departament) şi, mai ales, că scriu în româneşte. Aşa că am dat remove my ip. Au dispărut nu mai puţin de 36 de steguleţe. Vizitele arată mult mai… normal acum, ca să zic aşa.

3. Trebuia să povestesc asta de mai demult. La un curs opţional din zero week a venit o studentă de la Gender Studies. Am înţeles că e din Turcia şi cam la asta se rezumă ce-am înţeles din ce spunea. Când am auzit-o prima dată, eram destul de confuză: “oare ce limbă o fi vorbind?” Colegii din spate îşi permiteau să facă mişto în sârbă, că nu înţelegea nimeni în afară de ei ce spuneau. Pentru un moment aş fi vrut să fie şi cineva din România să zic şi eu “hă, hă, hă, ce naşpa vorbeşte asta engleză”. Pe urmă am văzut-o pe  colega de lângă mine râzând şi abia puteam să mă abţin. Vorba ei memorabilă: “And I thought my english was bad.” Păcat că n-o să aleg cursul ăla, altfel cred că m-aş fi distrat puţin, mai ales dacă are prezentare (I’m soooo evil, I know.) Aşa, ar trebui să trec pe la cursurile de la Gender Studies ca să o mai aud.

Eu şi filosofia continentală…

Pentru că azi sunt într-o dispoziţie mai bună şi aplic ce-am învăţat cel mai bine în România, taking things lightly, that is, o să povestesc ca pe o întâmplare funny ceea ce altfel ar părea unul din cele mai penibile lucruri care mi s-au întâmplat în pregătirea mea “filosofică”. Şi înainte de a începe, ca să-şi facă lumea o idee cât de “lightly”, când am luat materialele pe care le am de citit pentru cursuri, nu m-am speriat de numărul mare de pagini ci mi-am zis în gând “doar nu trebuie să le citesc chiar pe toate, nu?”. E cam ciudat totuşi că profii vorbesc ca şi cum ar trebui să le citim pe toate…

Aşadar, am avut azi două cursuri cu David Weberman. Primul era elective şi oricum n-aveam de gând să-l iau, dar am zis să văd şi eu cum e. Chiar dacă n-am nici o treabă cu estetica (deşi în ultima vreme am început să mă întreb la modul serios dacă am vreo treabă cu orice altceva), chiar mi-a plăcut cum a vorbit şi am reuşit să fiu atentă la tot ce a zis. Al doilea, filosofie continentală, e obligatoriu pentru cei care fac 2 ani. În afară de ceilalţi doi colegi care sunt ca şi mine, cu 2 ani, a mai rămas cineva. Restul fie sunt extrem de interesaţi de filosofia continentală, fie au plecat la festivitatea de deschidere. După prezentarea cursului se gândeşte să ne întrebe ce am citit din bibliografie. NB: Având în vedere orientarea facultăţii pe care am făcut-o ar trebui să fiu expertă în filosofie continentală. Think again. Aşadar, începe lista de lecturi: Hegel. Colegul din dreapta mea ridică mâna, la fel şi colegele din stânga. Super, numai eu n-am citit Hegel. Next: Marx. La fel. Wonderful. Urmează Nietzsche şi Heidegger la care e unanimitate (am ridicat şi eu mâna, that is). Pe urmă Merleau Ponty, Sartre şi Foucault din care iar n-am citit nimic (nu cred că se pun scrierile literare ale lui Sartre). Nu mai ştiu care era ultimul, la care s-a întâmplat la fel. Apoi, destul de surprins că are studenţi aşa de conştiincioşi (cu excepţia mea, bineînţeles ) proful mă întreabă pe mine (foarte frumos că a încercat să ne ţină minte după nume, dar de data asta chiar preferam să nu-şi aducă aminte cum mă cheamă) dacă am citit ultimul autor de pe listă şi-i spun că nu. La care întreabă foarte îngăduitor uitându-se pe foile pe care completase informaţii despre noi: “Do you have a philosophy degree?”. Am vrut să zic că da, dar am absolvit la Iaşi si asta spune tot, dar m-am gândit că nu se prindea nimeni de glumă şi aş fi râs singură. Aşa că am zis că povestea e mai complicată, dar că am citit suficient din Nietzsche şi Heidegger (ceea ce era adevărat, şi nu cred că a avut cineva de-a face cu autorii ăştia mai mult decât mine, but we’ll see).

Ce-i amuzant în chestia asa e că nu-i idealul meu în viaţă să citesc Marx sau Sartre. Şi dacă nu m-am apucat până acum să-i citesc, nu cred că o voi face de acum. Decât un capitol-două, cât e necesar pentru examen. Pe de altă parte, am unele îndoieli cu privire la onestitatea colegilor mei. Am avut şi eu cursuri despre Hegel sau Foucault, dar dacă nu m-am apucat să pun mâna pe cărţile lor nu pot să zic că am citit cine ştie ce şi nu mi s-a părut că respectivii oameni păreau să fi citit de la un capăt la altul Fenomenologia spiritului, de exemplu. (ok, poate exagerez puţin, nici eu nu cred că arăt ca şi când aş fi citit în anul 1 an awful lot din Heidegger ). Nevertheless, e oarecum bizar sentimentul că eşti cel mai varză din clasă, fie şi numai după aparenţe.

To go or not to go

Având în vedere că deja am început să mă crizez că nu ştiu nimic, că din ce bibliografii am pe la cursuri dacă am citit în total 5 lucrări, că profii vorbesc de background-ul pe care-l avem în filosofie (care la mine constă doar în faptul că oficial am studii de filosofie, asta ca să nu zic că lipseşte cu desăvârşire ) şi o să am o mulţime de muncă daaaar nici că m-aş mişca să închid calculatorul şi să mă apuc de citit, m-am gândit să mai scriu ceva despre facultate.

Mâine e ceremonia oficială pentru deschiderea anulului 2009-2010 la CEU, sau cum naiba s-o fi chemând. Da, şi? Unii dintre colegii mei sunt foarte entuziasmaţi să se ducă, de parcă ar fi nu stiu ce eveniment notabil. Chiar mai mult, vor să se ducă în ţinută “de gală”, de parcă ar ţine ei vreun speech sau ceva. N-ar fi aşa de greu să mă duc şi eu, având în vedere că începe de la 3, deci nu trebuie să mă trezesc dimineaţă (dacă era de la 9, de exemplu, sigur nu mă duceam). Pe de altă parte, îmi închipui în ce constă o ceremonie de asta: o mulţime de discursuri plictisitoare, tons of bullshit de genul felicitări ca aţi venit aici, facultatea cea mai x şi cea mai y etc etc. Ar fi interesant totuşi să văd dacă sunt texte de astea, cum am auzit prin România, sau uşor diferite. Şi mi se pare amuzant să zici că te duci să-l auzi pe noul rector (al cărui nume nici nu l-am reţinut, chiar dacă apare de fiecare dată pe prima pagină pe site-ul facultăţii ). Însă cel mai important motiv pentru care nu m-aş duce e să menţin “tradiţia” de a nu mă fi dus la nici o ceremonie de deschidere.

Când eram la Iaşi în anul 1, data de 1 octombrie (când începea oficial şcoala) a picat într-o duminică şi nu mi-am închipuit că vor pune deschiderea duminică. Aşa că am ratat prima ceremonie din viaţa mea de student. În anul 2 era mare vâlvă că vine Băse la “cea mai bună universitate din România” şi dacă festivitatea începea la 10, trebuia să fii în sală pe la 8:30 să prinzi loc sau ceva de felul ăsta. Adică să vin cu o oră jumătate înainte, plus vreo 40 de minute pe drum? Sigur. Aşa că am decis că e mult mai interesant să stau acasă şi să dorm. În anul 3 deja aveam experienţă, aşa că nici atunci nu m-am dus. Mă gândesc acum, n-ar fi păcat să stric tradiţia asta, chiar dacă sunt în altă instituţie?

Some more random stuff

După cum spuneam, am aşa o lene să uploadez mai multe poze, alimentată şi de netul care merge cu viteza melcului turbat… aşa că le găsiţi aici, unde le-am pus ieri. Bineînţeles, mi-e lene şi să mai pun alte comentarii decât cele de pe Flickr, însă voi mai uploada şi altele când am chef (sau când merge netul acceptabil ).

În altă ordine de idei, tre’ să mai povestesc aici şi altceva. Ziceam mai devreme că nu simt nici o chemare patriotică să vorbesc româneşte, se pare că trebuie să mai adaug ceva la chestia asta. În ultima vreme am auzit vreo câţiva oameni vorbind româneşte şi n-am avut chef să împărtăşesc câteva gânduri cu ei. Motivul e destul de simplu: they really seemed retarded. Ieri eram în lift cu un cuplu. Tipul nu zicea mare lucru, dar avea expreisa aia de dumb guy. Tipa începuse să înşire poveşti de cum i-a pus maică-sa bluza la clor şi s-a deteriorat, că nu ştiu ce are pe faţă şi toată ziua s-a dat cu cremă, că arată de parcă ar fi din secolul trecut (???) şi alte chestii de astea. Probabil că se aştepta ca boyfriendu’ să-i zică “Nu dragă, arăţi extrem de bine azi, în bluza asta magnifică etc etc.” Ceea ce nu s-a întâmplat… ghinion. Anyway, sooo fascinating… Obviously, nu-şi dădea seama că eu înţelegeam ce spune şi era cam ciudat, parcă aş fi fost în vreo misiune undercover. Doar că nu auzeam nimic important şi nici măcar amuzant. Când au coborât, tipa s-a gândit să fie politicoasă şi să-mi spună “bye” . Aici aproape că m-a pufnit râsul dar i-am răspuns şi eu “bye” privind cum liftul urca mai departe. Ar fi fost interesant să văd ce faţă ar fi făcut dacă-i ziceam “la revedere”.

Alright then, enough mumbo jumbo for today, poate o sa scriu lucruri mai interesante şi mai… normale în zilele care urmează.

Nice pictures

Pentru că am promis că voi pune şi câteva poze, dar mi-e cam lene acum, voi începe cu câteva chestii amuzante de care am dat pe la CEU. Cum ar fi:

Chestia asta era pe un lift. Sunt de acord cu observaţiile privitoare la timp şi nervi. Însă melcul ăla, cred că mai potrivit ar fi fost să pună mai mulţi melci înghesuiţi (da, cam asta e “atmosfera” prin lift). Cât despre calorii & stuff… nu prea mai am ce arde.

Harta asta e de la “welcoming afternoon”. N-aş putea să spun cum a fost, pentru că am fost acolo, m-am uitat prin jur şi am plecat. Şi cică m-am înscris în “clubul” românilor de pe acolo. “Cică” pentru că le-am lăsat adresa mea de email dar n-am primit nimic până acum. Big loss anyway, după cum am spus, chiar mi-e dor de nimic din România, încă. Deşi nu se vede din poza asta, am fost surprinsă să văd că sunt o mulţime de oameni din SUA. Încă e un mister pentru mine ce caută aici. Şi pentru ei de ce-i întreabă toată lumea de ce au venit la CEU.

Şi aici o regiune mai restrânsă a hărţii. Boldul pe care l-am înfipt eu e cu roz. Da, ştiu că-s mai multe, dar cum nu scriu nimic în ruseşte, cred că se înţelege care-i. Trebuia să-l pun puţin mai jos, dar dacă am văzut punctul lângă care scrie Iaşi, am zis că e bine şi aşa.

Şi da, voi pune şi câteva poze de prin oraş când am chef, dar cred că sunt suficiente cele două postări de azi plus cât am mai frecat menta pe net.

Indicatoare… creştineşti

Ce-am văzut ieri pe drum? Într-unul din satele din apropiere de Iaşi (n-am reţinut exact care) se află un soi de… welcoming message, sau cum ar trebui să-i spun? Pe lângă clasicul “Bine aţi venit în comuna X” sau “Drum bun” care să zicem că e ok se află şi o urare foarte… creştinească “Dumnezeu să vă binecuvânteze!”. My first thought a fost că mă plimb printr-o biserică, nu pe drumurile publice. Pe urmă m-am gândit că astfel de mesaje ar fi binevenite şi alături de alte indicatoare care apar pe străzi. Iată câteva exemple la care m-am gândit eu:

Alte sugestii?