Fatal counter-example

În ultimele două zile mi-am tot bătut capul cu nişte study questions. Şi normal că am început cu cele care mi s-au părut mai uşoare, dar dacă nu mă blocam la nişte chestii banale, n-avea nici un farmec. Nu reuşeam să-mi dau seama de ce contraexemplul ăla al lui Gettier cu Smith şi Jones (primul de aici, pentru cine nu-şi bate capul cu contraexemple ) nu e sensitive (nu ştiu cum ar fi în româneşte “sensitive belief”). Anyway, o opinie p îndeplineşte condiţia asta dacă S crede că p şi dacă, într-o lume posibilă apropiată, p ar fi fals, S n-ar crede că p. Mai simplu: ~p -> ~Cp. Ideea e că prin introducerea unei condiţii suplimentare posibilitatea de a avea o opinie adevărată şi justificată care să nu fie cunoaştere ar trebui să fie eliminată.

După cum spuneam, ştiam toate chestiile astea, dar tot mă dumirisem cum să demontez ce “ştie” Smith. Aşa că m-am gândit să caut ceva pe net care să mă ajute în vreun fel. N-am găsit nici o explicaţie, însă am dat peste un entry foarte interesant şi un contraexemplu destul de funny aici, care e şi sensitive (de asta ziceam “ar trebui”…) şi nu sună aşa de aiurea ca exemplele de care am dat prin ce-am mai citit pe tema asta.

Între timp (cred) că m-am prins şi de ce în contraexemplul lui Gettier nu-i sensitive. Dacă avem:

(1) Cel care va lua slujba are 10 monede în buzunar.

Şi cel care va lua slujba nu are 10 monede în buzunar (are 11 sau 9), atunci Smith n-ar trebui să mai creadă (1). Însă cum Smith nu ştie că el este cel care va lua slujba, chiar dacă nu ar avea 10 monede în buzunar, tot va crede (1) (că Jones este cel care va lua slujba, şi el are 10 monede în buzunar). Deci (1) nu e sensitive. Yey <:-P

PS: Titlul e inspirat de aici. (asta ca să se vadă cât m-am “documentat” )

UPDATE: Un contraexemplu cu dinozauri aici.

Să-mi dau cu părerea despre filosofia istoriei…

… pentru că oricum e mai uşor decât să povestesc cum mi-am bătut capul să înţeleg argumentul X pentru Y şi tot nu l-am înţeles cum trebuia. Aşadar, povestea începe la un curs de filosofie continentală unde am vorbit despre Hegel şi cum, prin viclenia raţiunii, acţiunile individuale, aparent haotice, constituie cursul istoriei, transformând-o într-un proces ordonat. Ceea ce spune Hegel este, bineînţeles, discutabil. Un coleg de-al meu, Tony, care s-a declarat popperian, a criticat orice idee de ordine în istorie şi analogia între predicţiile care se pot face în ştiinţele naturii şi cele care se pot face în istorie. Nici mie nu-mi surâde câtuşi de puţin ideea că există un sfârşit al istoriei, un punct final către care au condus toate evenimentele, însă nici ideea că istoria e “one damn thing after another” nu mi se pare acceptabilă. Cum n-am citit cu foarte mare atenţie textele de filosofie politică ale lui Popper, nu ştiu ce spune despre asta. Însă mi se pare destul de evident că nici în ştiinţele naturii nu se fac predicţii aşa cum au vrut Hegel sau Marx să facă despre istorie. Mi se pare rezonabil să acceptăm o oarecare ordine în istorie, să presupunem că există nişte trăsături foarte generale care guvernează anumite fenomene, însă fără ideea unui scop ultim al istoriei. Pe de altă parte, cred că această poziţie este şi cea mai comodă şi din această cauză parcă e ceva neregulă, mi se pare prea uşor, ca să spun aşa. Însă, cum nu fac decât să-mi dau cu părerea, nu pot să-mi dau seama ce nu merge.

Eu şi filosofia continentală…

Pentru că azi sunt într-o dispoziţie mai bună şi aplic ce-am învăţat cel mai bine în România, taking things lightly, that is, o să povestesc ca pe o întâmplare funny ceea ce altfel ar părea unul din cele mai penibile lucruri care mi s-au întâmplat în pregătirea mea “filosofică”. Şi înainte de a începe, ca să-şi facă lumea o idee cât de “lightly”, când am luat materialele pe care le am de citit pentru cursuri, nu m-am speriat de numărul mare de pagini ci mi-am zis în gând “doar nu trebuie să le citesc chiar pe toate, nu?”. E cam ciudat totuşi că profii vorbesc ca şi cum ar trebui să le citim pe toate…

Aşadar, am avut azi două cursuri cu David Weberman. Primul era elective şi oricum n-aveam de gând să-l iau, dar am zis să văd şi eu cum e. Chiar dacă n-am nici o treabă cu estetica (deşi în ultima vreme am început să mă întreb la modul serios dacă am vreo treabă cu orice altceva), chiar mi-a plăcut cum a vorbit şi am reuşit să fiu atentă la tot ce a zis. Al doilea, filosofie continentală, e obligatoriu pentru cei care fac 2 ani. În afară de ceilalţi doi colegi care sunt ca şi mine, cu 2 ani, a mai rămas cineva. Restul fie sunt extrem de interesaţi de filosofia continentală, fie au plecat la festivitatea de deschidere. După prezentarea cursului se gândeşte să ne întrebe ce am citit din bibliografie. NB: Având în vedere orientarea facultăţii pe care am făcut-o ar trebui să fiu expertă în filosofie continentală. Think again. Aşadar, începe lista de lecturi: Hegel. Colegul din dreapta mea ridică mâna, la fel şi colegele din stânga. Super, numai eu n-am citit Hegel. Next: Marx. La fel. Wonderful. Urmează Nietzsche şi Heidegger la care e unanimitate (am ridicat şi eu mâna, that is). Pe urmă Merleau Ponty, Sartre şi Foucault din care iar n-am citit nimic (nu cred că se pun scrierile literare ale lui Sartre). Nu mai ştiu care era ultimul, la care s-a întâmplat la fel. Apoi, destul de surprins că are studenţi aşa de conştiincioşi (cu excepţia mea, bineînţeles ) proful mă întreabă pe mine (foarte frumos că a încercat să ne ţină minte după nume, dar de data asta chiar preferam să nu-şi aducă aminte cum mă cheamă) dacă am citit ultimul autor de pe listă şi-i spun că nu. La care întreabă foarte îngăduitor uitându-se pe foile pe care completase informaţii despre noi: “Do you have a philosophy degree?”. Am vrut să zic că da, dar am absolvit la Iaşi si asta spune tot, dar m-am gândit că nu se prindea nimeni de glumă şi aş fi râs singură. Aşa că am zis că povestea e mai complicată, dar că am citit suficient din Nietzsche şi Heidegger (ceea ce era adevărat, şi nu cred că a avut cineva de-a face cu autorii ăştia mai mult decât mine, but we’ll see).

Ce-i amuzant în chestia asa e că nu-i idealul meu în viaţă să citesc Marx sau Sartre. Şi dacă nu m-am apucat până acum să-i citesc, nu cred că o voi face de acum. Decât un capitol-două, cât e necesar pentru examen. Pe de altă parte, am unele îndoieli cu privire la onestitatea colegilor mei. Am avut şi eu cursuri despre Hegel sau Foucault, dar dacă nu m-am apucat să pun mâna pe cărţile lor nu pot să zic că am citit cine ştie ce şi nu mi s-a părut că respectivii oameni păreau să fi citit de la un capăt la altul Fenomenologia spiritului, de exemplu. (ok, poate exagerez puţin, nici eu nu cred că arăt ca şi când aş fi citit în anul 1 an awful lot din Heidegger ). Nevertheless, e oarecum bizar sentimentul că eşti cel mai varză din clasă, fie şi numai după aparenţe.

Revista de Filosofie Analitică 3.1

Via Calculemus! am aflat că RfA a ajuns la numărul 3.1. Deocamdată am apucat doar să mă uit puţin pe ce conţine, cu excepţia unui singur articol, pe care-l ştiam dinainte. Nu ştiu, totuşi, dacă ar trebui să spun mai multe despre asta, pentru cei care nu şi-au dat seama despre ce-i vorba. La publicaţii şi evenimente, pe de o parte m-am bucurat să văd că s-au mai scris/tradus lucrări pe teme de filosofie analitică, pe de alta, am observat că nu a fost consemnat nici un eveniment. Ar mai fi consideraţiile pe marginea istoriei filosofiei şi a unor filosofi precum Hegel sau Derrida din interviul cu Graham Priest, care nu sunt tocmai pe placul meu, aşa că nici de astea nu mai zic nimic.  :)

“The View from Nowhere” în româneşte

Am aflat de curând că s-a tradus în româneşte cartea lui Thomas Nagel, The View from Nowhere (Perspectiva de nicăieri). E o veste bună să aflu că se mai traduc şi astfel de cărţi, poate pe viitor vor stârni interesul celor care se mai ocupă de filosofie. Eu am citit din varianta în engleză, pentru că mă interesa una din problemele abordate, posililitatea obiectivităţii în cunoaştere. Voi spune câteva cuvinte despre carte, pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu tema sau pe care i-ar putea interesa.

The View from Nowhere tratează despre posibilitatea unei perspective obiective, aşa cum ar trebui să apară aceasta în tratarea problemei raportului corp-minte, în cunoaştere, în etică sau în problema valorilor. Întrebarea la care vrea să răspundă cartea lui Thomas Nagel este cum putem depăşi perspectivele noastre subiective, pentru a ajunge la o viziune globală, obiectivă. Problema este că nu ne putem separa la modul absolut de propriile puncte de vedere, însă acest lucru, spune Nagel, nu ar trebui să determine nici o subestimare a conceptului de obiectivitate (în sensul că nu ne putem ridica deasupora propriei viziuni), nici o supraestimare (ca posibilitate de a ne detaşa în mod absolut de subiectivitate). Obiectivitatea se dovedeşte a fi, astfel, o problemă de grad. De la o perspectivă restrânsă, subiectivă, asupra lumii ajungem la puncte de vedere din ce în ce mai obiective, ajungând să vedem lumea ca întreg şi pe noi ca parte a ei. Faptul că nu putem atinge niciodată un grad absolut de obiectivitate nu trebuie să ne determine să renunţăm la aceasta, întrucât numai prin urmărirea unei înţelegeri obiective a realităţii ne putem lărgi cunoaşterea. Ideea lui Thomas Nagel este aceea că cele două perspective, subiectivă şi obiectivă trebuie să coexiste, fiecare din ele fiind importantă în anumite sensuri.

Atât problema discutată, cât şi abordarea lui Nagel, sunt foarte interesante pentru că (şi aici mai multe argumente pot fi găsite în carte) problema unei viziuni “de nicăieri” i-a preocupat pe filosofi în multe din domeniile de cercetare. Iar soluţia propusă este o cale de mijloc, prin care obiectivitatea este tratată ca pe un concept complex şi nu printr-o delimitare în mod absolut între ceea ce e obiectiv şi ceea ce e subiectiv.

Pentru o primă întâlnire cu filosofia…

Din câte am citit, auzit şi văzut, multă lume deplânge pe meleagurile mioritice o aşa-zisă criză a filosofiei. Motive ar fi, desigur, multe, însă de foarte puţine ori le-am auzit pe cele reale şi, în mare măsură, evidente. Subiectul “Căror fapte se datorează criza filosofiei?” este destul de complicat, mai ales dacă e să căutăm şi răspunsuri, nu numai întrebări, aşa că o să las dezbaterea asta pe altă dată. În schimb, m-am gândit să examniez una din cauzele la care, aparent, nu s-au gândit decât foarte puţini. Ironia e destul de frapantă aici, pentru că nu este vorba cine ştie ce noutate, ci de o cauză evidentă pentru toţi cei care au/au avut de-a face cu şcoala (şi cam toţi am avut de-a face cu şcoala…). De fapt, e vorba de două întrebări: 1. Se face filosofie în învăţământul preuniversitar? şi 2. Ce se studiază la disciplina “filosofie”?

La prima întrebare am putea murmura un “da” chinuit, doar există în orar la clasa a 12-a, la profil teoretic, de la una la trei ore de filosofie. Mai mult  una, pentru că filosofia, fiind considerată o “ştiinţă socio-umană” (vorbind în jargonul programelor şcolare…) trebuie studiată mai puţin de “realişti” (ce dihotomie superbă, realişti vs. umanişti…). În ceea ce priveşte a doua întrebare, e dificil de dat un răspuns. În primul rând, pentru că programa şcolară lămureşte prea puţine din lucrurile care ar trebui făcue la orele de filosofie. În al doilea rând, pentru că manualele (de pe care am studiat eu, de pe care se studiază acum şi de pe care cred că se va studia şi în viitor) nu permit elevilor să înţeleagă altceva decât că filosofia este un domeniu foarte vast şi încâlcit în care au venit vreo câţiva oameni care n-aveau ce face şi-au început să-şi dea cu părerea. Altfel spus, nu ajung să delimiteze nici domeniile filosofiei, nici să facă un scurt istoric (oricât mi-ar displăcea acest tip de abordare, tot e mai bun decât haosul total), nici să contureze nişte probleme şi dezbateri clare, nici să arate cum se face filosofie în zilele noastre.

N-o să mă întreb câţi elevi ar putea fi atraşi de această manieră de a oferi informaţii. Nici n-o să fac vreo apologie a filosofiei, arătând cât de utilă ar fi o cultură filosofică, ci mă întreb altceva. Ce poate să înţeleagă cineva care vrea să vadă, din curiozitate sau pentru că ar vedea vreo conexiune cu vreo disciplină care îl interesează, care-i treaba cu filosofia? Foarte puţin sau deloc. Şi-atunci, dincolo de eşecul unor obiective din programă care nici n-au de-a face, propriu-zis, cu specificul filosofiei se poate proclama inutilitatea disciplinei în sine. O concluzie inacceptabilă pentru cineva care se ocupă cu filosofia, însă, după cum ne arată situaţia curentă, inevitabilă.

Ce s-ar putea face: alte planuri de învăţământ, alte programe, alte manuale? Bineînţeles, la modul de funcţionare al învăţământului românesc, acestea sunt lucruri aflate la limita imposibilului. Eu mă gândeam că totuşi se poate face ceva, dincolo de organizarea imposibilă, lucruri pe care le poate face oricine intră în contact cu elevii. Să li se explice situaţia actuală precum şi orientarea către schimbarea, chiar şi minoră, a acesteia. Să se renunţe la manualele care oricum nu mai sunt gratuite pentru anii terminali de liceu şi să se lucreze pe textele autorilor sau pe unele lucrări introductive mai de Doamne-ajută. Să se scurteze volumul efectiv de informaţie şi să se discute şi să se arguemnteze mai mult. Sunt lucruri de bun simţ, aş zice, însă sunt şi mai greu de făcut, mai ales într-un cadru dominat de dezinteres.

Pe de altă parte, mă gândeam să ridic şi altă problemă: cu ce cărţi şi autori ar trebui să înceapă elevii interesaţi studiul filosofiei? E o întrebare la care mi-e destul de greu să răspund, pentru că am avut norocul (sau neşansa, ar spune unii) de a mă apuca de filosofie încă din clasa a 11-a şi am avut tot timpul să mă plimb de la un autor la altul, să las o carte şi să mă apuc de alta, să văd ce se spune în diferite locuri etc. Pe de altă parte dacă nu te-ai învârtit prin nu ştiu câţi filosofi şi doctrine până ai ameţit de tot, n-ai putea spune că ai văzut, efectiv, cum funcţionează demersul filosofic. Însă dacă e să urmărim un demers eficient, care cărţi ar fi utile pentru cineva care nu are încă o bază în filosofie? Eu m-am gândit la câteva, însă aştept mai întâi primele sugestii.

Retrospectivă 2008

Am văzut de curând retrospectiva oferită de newsletter-ul cu informaţii despre activitatea filosofică din România. M-am uitat cu mai multă atenţie să văd dacă pe parcursul acestui an am ratat lucruri care s-ar putea să mă intereseze. Până la urmă sunt prea puţine, dar asta e altă poveste. Să vedem totuşi ce lucuri mai notabile a oferit 2008 pentru cei interesaţi de filosofia analitică în spaţiul românesc…

La volume publicate în ţară am dat peste un număr impresionant de trei cărţi, dintre care una e reeditare. Una este Dreptate sau moralitate? O introducere în filosofia politică a lui John Rawls coordonată de Ovidiu Caraiani. De vreme ce nu dispunem încă de o traducere a operei fundamentale a lui Rawls, o introducere şi câteva fragmente sunt binevenite. Celelalte două cărţi sunt Gânditorul singuratic. Critica şi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein şi Cognitio de Mircea Flonta.  Pe prima n-am apucat să mă uit încă. Din fericire pentru cei interesanţi de Wittgenstein,  se poate spune că este unul din puţinii filosofi analitici din care s-au făcut mai multe traduceri şi studii. Pe cea de-a doua am citit-o în ediţia veche şi mi s-a părut o introducere bună în probelmele epistemologiei, am văzut că noua ediţie aduce şi o serie de completări. Cam atât la cărţi publicate în ţară. La publicaţiile de peste hotare ar fi Logique, argumentation, interpretation de Constantin Sălăvăstru.

La traduceri se pare că situţia e… cam aceeaşi: trei cărţi. Una din ele este o nouă ediţie a Structurii revoluţiilor ştiinţifice. Dacă nu mă înşel (şi ar fi bine să mă înşel…) este singura carte de filosofie a ştiinţei publicată în ultima vreme. Şi când zic “ultima vreme” nu mă refer numai la 2008. În fine, probabil că o să şi cumpăr cartea, pentru că n-am mai găsit ediţia cealaltă, lansată prin 1999 iar cea pe care am citit-o era, parcă, de prin ‘70 si ceva. Alta ar fi Introducere în teoria cunoaşterii de Herbert Schnadelbach, o carte pe care o am şi am citit-o. După cum o spune şi titlul, este vorba de o carte introductivă care clarifică unele concepte şi probleme ale teoriei cunoaşterii. Din nou, este vorba de una din relativ puţine astfel de introduceri disponibile publicului românesc. În sfârşit, după cum spuneam în alt post, mai este o carte, să-i zic , de graniţă, Viitorul religiei: solidaritate, caritate, ironie de Rorty şi Vattimo.

Ce am mai văzut? Am aflat de existenţa unei reviste, Logos Architekton a cărei tematică, logică şi filosofia ştiinţei, mi se pare mai interesantă decât a altor reviste româneşti de filosofie… La capitolul conferinţe am văzut tot vreo 3-4 relevante pentru filosofia analitică. După cum era şi firesc, dintre toate (as in toate conferinţele nu numai din cele care mi s-ar fi părut interesante) nici una nu a avut loc în oraşul în care îmi pierd timpul studiez. Pe de altă parte, se pare că sunt mai multe reviste intrenaţionale de filosofia minţii, filosofia  limbajului sau metafizică cu participare românească: Acta Analytica, Philosophical Explorations, Mind, Linguistics and Philosophy, The Review of Metaphysics şi Synthese.  Acest lucru cred că ar trebui să de de gândit tradiţiei “continentale” care pare să facă legea prin România.

Ca să concluzionez, m-am gândit să fac o comparaţie cu apariţiile mai curând, să le zic, interdisciplinare. În ceea ce priveşte creştinismul, spiritualitatea, religia (nu că aş avea ceva cu astfel de teme, doar că sunt, propriu-zis, în afara filosofiei) s-au publicat vreo 13 volume şi 24 de traduceri. Impressive, huh? Bineînţeles, se pot face şi altfel de comparaţii cu publicaţiile dedicate filosofilor români sau studiile de istoria filosofiei, care  oricum sunt mai bine reprezentate. Pe de altă parte, am văzut şi domenii care stau mai rău. De exemplu, n-am văzut în toată lista nici o carte de logică publicată/tradusă în ţară.  Nu ştiu dacă în condiţiile acestea ar trebui să ne mai mire de ce anume trece drept filosofie pe la noi.

Câteva lucruri despre verosimilitudine

Să precizez de la început că mă voi referi la verosimilitudine în calitate grad de apropiere de adevăr sau ca aproximare a adevărului (deci nu ca ceea ce este asemănător adevărului sau ce mai spuneau filosofii antici). Acest concept a fost studiat îndeaproape de Karl Popper care a şi propus un criteriu pentru verosimilitudine. Care este ideea lui Popper? Având în vedere că teoriile ştiinţifice sunt conjecturale, nu putem fi niciodată siguri de adevărul acestora. Putem însă fi siguri de falsitatea lor. Acest lucru este demonstrat pe temeiuri logice: din falsitatea consecinţei rezultă falsitatea premisei, însă din adevărul consecinţei nu rezultă adevărul premisei. Conform acestui criteriu, însă, se poate constata că majoritatea teoriilor sunt false. Ar trebui să renunţăm atunci la toate teoriile? Să luăm ca exemplu două teorii falsificate ce ţin de fizică, cea a  lui Aristotel şi cea a lui Newton. Le putem trata în acelaşi mod? Răspunsul evident este nu. Teoria lui Newton este o mai bună aproximare a adevărului decât cea a lui Aristotel, spune Popper. În ce constă însă această aproximare a adevărului?

Am văzut că teoriile sunt evaluate în funcţie de consecinţele lor. Vom lua astfel cele două teorii şi vom vedea ce consecinţe au. Şi câte din respectivele consecinţe sunt adevărate şi câte false. Teoria cu un conţinut mai mare de adevăr va avea mai multe consecinţe adevărate şi mai puţine false, în exemplul nostru, teoria lui Newton fiind mai aproape de adevăr. Ideea este interesantă. Ca să fac o analogie, e ca şi cum adevărul ar fi în capătul unei axe, iar diferite teorii ar fi plasate în diferite puncte ale axei respective, mai aproape sau mai departe de adevăr. Dar deşi sună  interesant, ideea nu este tocmai aplicabilă. Să vedem de ce.

Am găsit în The Advancement of Science a lui Philip Kitcher un rezumat foarte interesant a obiecţiei lui Miller împotriva teoriei verosimilitudinii a lui Popper. Argumentul ar fi cam aşa… Să luăm două teorii T1 şi T2. Avem apoi A1 şi A2, mulţimile de propoziţii adevărate implicate de T1, respectiv T2. Apoi F1 şi F2, propoziţiile false implicate de T1 şi T2. Pentru a spune că T1 are un conţinut mai mare de adevăr trebuie ca A1 să includă A2 şi F2 să includă F1. Adică T1 implică mai multe propoziţii adevărate şi mai puţine propoziţii false decât T2. Luăm apoi două propoziţii: r consecinţă pentru T1 şi s, consecinţă pentru T2. Luănd în considerare valorile lor de adevăr, avem următoarele posibilităţi:

1.  r şi s sunt amândouă adevărate. Atunci nu putem reduce nici A1 la A2, nici A2 la A1 şi teoriile rămân incomparabile.

2. r este adevărată şi s falsă. Atunci A1 conţine r şi deci A 2 nu poate include A1. Însă în F1 există cel puţin o propoziţie f (altfel teoria ar fi adevărată şi toată discuţia cu privire la verosimilitudine ar deveni inutilă). Dacă luăm f în conjuncţie cu r, avem propoziţia falsă (f & r) (conjuncţia poate fi adevărată doar dacă ambele propoziţii sunt adevărate) care poate fi inclusă în F1, dar nu în F2. Astfel, chiar dacă A1 ar include A2, F2 n-ar putea include F1. Nici în această situaţie nu putem decide care teorie are un conţinut mai mare de adevăr.

3. r este falsă şi s este adevărată. La fel ca la 2, numai că de data aceasta e vorba de A2 şi F2.

4. r şi s sunt amândouă false. La fel ca la 1.

Care ar fi concluzia? Că acest criteriu al verosimilitudinii nu este aplicabil decât în unele circumstanţe particulare. În care am putea include comparaţia între teorii foarte îndepărtate şi pentru care nici nu avem nevoie de un astfel de criteriu pentru a ne da seama care din ele e mai apropiată de adevăr (cele pe care le menţionam la început, de exemplu). O altă dificultate ar fi reprezentată de faptul că teoriile pot avea un număr infinit consecinţe pe care, în mod evident, nu-l putem atinge. În consecinţă, ar trebui să fim mai puţin optimişti în privinţa gradelor de apropiere de adevăr.

PS: That was a hell of an entry, nu ştiu dacă o să-l citească cineva până la capăt. Still, n-am mai scris de mult pe aici chestii propriu-zise de filosofie şi cam era cazul să fac asta. Plus că am vrut să mă conving că am înţeles eu însămi argumentul.

Revista de Filosofie Analitică, numărul 2/2008

Revista de Filosofie Analitică a ajuns la numărul 2/2008. N-am apucat să mă uit cu prea mare atenţie la articole, aşa că n-aş putea spune mare lucru. Sper să revin cu câteva detalii.

Let me think!

După ce am văzut ultimele paragrafe din Antropologia din punct de vedere pragmatic a lui Kant am rămas puţin pe gânduri. În câteva paragrafe, este oferit un scenariu de coşmar, cel puţin din punctul meu de vedere. Este vorba de existenţa ipotetică a unor fiinţe ale căror gânduri sunt exprimate deîndată ce apar. Altfel spus, fiinţele în cauză nu-şi pot ascunde gândurile. Pentru ca astfel de fiinţe să existe, spune Kant, acestea ar trbeui să fie de o moralitate desăvârşită, altfel de ce apreciere s-ar mai bucura nişte oameni care se gândesc să mintă, să înşele, să facă rău şi exprimă aceste lucruri în mod expres? Mă gândesc, nu e cam mare preţul pentru această moralitate desăvârşită, pentru aceste fiinţe care ar deveni prin natura lor bune? Care este de fapt preţul? Spaţiul privat. Mă întreb cum am mai putea fi oamenii care suntem în absenţa spaţiului privat. De fapt, această posibilitate mi se pare pur şi simplu de neconceput.

Presupunând că peste noapte am spune obligatoriu cu voce tare ceea ce gândim sau că am putea citi gândurile altora, cum ne-am mai înţelege între noi? Dacă de exemplu, văd pe cineva şi spun în mintea mea “Ce idiot!” respectivul va afla imediat şi nemijlocit prima mea impresie despre el. Nu cred că ar fi nevoie de o a doua interacţiune sau negociere, chiar dacă, poate, în timp, opinia mea ar fi putut să se schimbe. Presupunem că ne-am putea abţine de la astfel de impresii de multe ori pripite. Dar există gânduri pe care le avem în mod inconştient. Dacă de exemplu mă aflu în timpul unei şedinţe importante înainte de care n-am apucat să mănânc nimic şi gândul îmi zboară involuntar la felul de mâncare preferat? Toţi participanţii ar afla că în vreme ce ei pun lumea la cale eu mă gândesc la nu ştiu ce mâncare. Interesant, nu? Ce să mai vorbesc despre vreo idee pe care aş vrea să o dezvolt şi explorez, dar care devine proprietate publică o dată cu apariţia ei sau despre unele dezvăluiri pe care le-aş face doar în anumite circumstanţe. Aceste exemple şi altele, cred că ilustrează cât de înfiorător şi absurd e scenariul.

Pe de altă parte, dacă nu s-ar instaura haosul total care se preconizează în exemplele de mai sus, cred că ar fi din principiu imposibil. Dacă n-am putea gândi ceva decât dacă am putea şi exprima acel lucru am ajunge la o situaţie oarecum amuzantă. Cu toţii ştim că e bine să te gândeşti de două ori înainte de a vorbi, dacă acest scenariu ar fi valabil, ar trebui să ne gândim de două ori înainte de a… gândi. Oricât ai ţine la onestitate şi ai urî minciuna nu poţi să nu te gândeşti că dacă nici măcar cu gândurile sau opiniile tale cele mai tăinuite nu poţi să faci ce vrei, atunci toată ideea moralităţii sau naturii bune devine lipsită de sens. După aceste consecinţe (şi multe altele) cred că s-ar cuveni să spun: “Moralitate ireproşabila? Let me think!”