Cum se mai studiază filosofia (1)

M-am întrebat de mai multe ori cât de mult contează pentru cineva unde a făcut facultatea. Răspunsurile posibile m-ar fi ajutat într-un fel să fac ordine printre, să zic, profilul oamenior pe care i-am întâlnit în ultima vreme. Însă oricum aş fi privit problema, nu m-aş fi gândit niciodată să fac o judecată de genul “X, Y şi Z ştiu cam aceleaşi lucruri, se descurcă la fel la anumite cursuri pentru că toţi au studiat la aceeaşi facultate.” Şi totuşi, într-o discuţie cu o colegă, exact asta am auzit. Mai exact, despre ea şi alţi colegi care au studiat la Belgrad. Ideea mi s-a părut inacceptabilă din start: nu toţi s-au pregătit la fel pentru toate disciplinele, nu au învăţat le fel etc. Răspunsul n-a fost decât o nuanţare: studenţii buni ştiu cam aceleaşi lucruri. Bine-bine, dar studenţii buni sunt şi ei oameni: au cursuri care le plac, cursuri care nu le plac, ore de la care chiulesc, speculează ce se poate specula şi aşa mai departe. Nu a reuşit să mă convingă. Şi totuşi, mai surprinzător a fost alt lucru.

Că au citit cam aceleaşi lucruri, care erau obligatorii pentru cursuri. Şi din lecturile astea am auzit aproape de operele complete ale lui Kant şi Hegel. N-am putut să ascult mai mult, sau mai degrabă să concep mai mult. Nu pot să-mi închipui cum ar citi cineva numai pe unul din filosofii ăştia într-un semestru, hai, un an, hai, chiar dacă se suprapun unele discipline. Pur şi simplu nu pot. Când i-am spus cât de “mult” se citea pe la mine s-a mirat: cum treceam examenele, de pe ce învăţam? Nu ştiu cum a perceput răspunsul firesc: veneam la cursuri, luam notiţe, aveam şi suport de curs câteodată şi până şi oamenii mai puţin… talentaţi puteau spune trei prostii din curs. Şi aşa se întâmplă, mai mult sau mai puţin, pe la toate facultăţile din România. Până anul ăsta n-am auzit pe nimeni să înveţe pentru un examen din Hegel din cărţile lui… Hegel.

Nu cred că e nevoie să mai spun care sunt dezavantajele sistemului cu care m-am obişnuit din România. Însă unul din puţinele avantaje ar fi acela că îţi permite să citeşti ce te interesează. Şi abia aici pot să spun că într-adevăr contează ceea ce vreau eu să fac şi cum gândesc eu. Dacă citeşti bibliografia obligatorie de la toate cursurile (la fel de obligatorii) şi la fel fac ceilalţi, nu văd nici un beneficiu de care să fii tu mulţumit. Şi nici nu cred că lecturi masive din clasici ar fi “the right answer”. În sfârşit,  concluzia provizorie e că trăiesc într-o lume diferită faţă de ei. Rămâne de văzut şi dacă de restul lumii.

De ce e nasol să faci o facultate de 3 ani?

Pentru că s-ar putea să dai foarte devreme de nişte frustrări precum cele de mai jos:

1.Painful questions.

Dacă în timpul facultăţii eşti întrebat ce faci după, după ce termini facultatea eşti întrebat ce faci, dacă lucrezi adică. Şi când spui că îţi continui studiile poţi primi răspunsuri simpatice de genul “Aaa, n-ai găsit de lucru?” Funny haha, dar ratează un aspect nesemnificativ, ce-i drept: nici n-am căutat. Ok, ca să recunosc, mă sperie ideea de a căuta de lucru.

2. Exemple pozitive.

X a terminat facultatea şi acum lucrează nuştiuunde şi ia salariu de nuştiucât. Ok, bravo lui, doar că eu nu vreau să fac ce face X, cred că e dreptul meu să sper să fac ceva onorabil, care să-mi placă şi care să nu-mi calce în picioare toate aşteptările. Dream on, I know.

3. Useful hints.

Cam ar fi cazul ca planurile tale să se îndrepte şi în alte direcţii, ca tot omu’, că doar n-ai să studiezi mereu… etc. Sau NU. Sunt puţine lucruri care mă sperie mai tare decât “viaţa de zi cu zi” pe care o duce “tot omu’”. Mai ales când vezi foşti tovaraşi de luptă convertindu-se.

PS: Dacă vă aşteptaţi la alte frustrări mai… academice, bad luck, abia am reuşit să le uit.

Lucruri inutile

Stau şi mă întreb de ce îmi este dat să asist periodic la acţiuni care mai de care mai banale şi lipsite de utilitate din partea facultăţii pe care o frecventez. Cred că e normal ca prestigioasa facultate să-şi răsplătească studenţii cei mai buni cu diplome şi varii “premii” pentru merite deosebite. Ceea ce îmi este greu să înţeleg (de fapt, cred că şi înţeleg, numai că nu văd rostul) este de ce, dacă tot te oboseşti să dai premii, să nu dai ceva care să-i ajute. În momentul în care am de ales dintre nişte cărţi şi e ca şi când aş da cu zarul, pentru că nici una nu are nici o treabă cu preocupările mele şi nu vor face decât să mai ocupe loc degeaba în bibliotecă nu pot să nu mă întreb dacă asta este, realmente, cea mai bună variantă. N-ar fi mai elegant să se ofere o sumă de bani din care să cumpăr ce cărţi vreau şi mă interesează? Sau poate că varianta asta e mai riscantă, pentru că s-ar putea să irosesc “premiul” pe lucruri mai puţin academice. Până la urmă, cred că cea mai bună explicaţe e că se dau ca să fie date, aşa cum multe alte lucruri se fac doar ca să fie făcute.

Asta da problemă filosofică

Rather funny (or not): Am văzut că cineva a ajuns pe blog câutând “job facultatea de filosofie”. În cazul în care situaţia ipotetică de aici nu e suficient de explicită, mai fac o precizare. Din câte văd eu, cei doi termeni (“job” şi “facultatea de filosofie”) sunt contrari. Adică nu poţi să termini filosofie şi să speri să găseşti cine ştie ce ”job”. În schimb, poţi să n-ai un job şi să nu fi avut de-a face cu filosofia (să fi terminat altceva, sau să nu fi terminat nimic).

PS (disclaimer): I think I’m being mean once again. Dacă totuşi omul care a dat search chiar căuta nişte informaţii serioase? Din păcate, la ora actuală, nu pot să dau nici un răspuns serios la întrebarea despre job-uri pentru cei care termină, ca şi mine, filosofie.

Un nevinovat “search” pe Google…

… resuşeşte să-ţi strice, fie şi parţial, ziua. După o zi de pregătire “asiduă” şi în manieră clasică (adică te uiţi pe cursuri, pe cărţile cele mai importante şi îţi scrii frumos ce ai de spus) pentru colocviul de mâine am zis să încerc şi o metodă mai “modernă”. Să caut pe Google, adică, poate găsesc ceva mai interesant. Şi mă bate un gând să caut întâi pagini în limba română, ce naiba, măcar atâta sper să găsesc în materie de filosofie. Scriu eu cuvintele cheie “Husserl” şi “reducţie”… Şi? Au apărut mai multe adrese acolo, ce-i drept, însă două mi-au atras atenţia.

Mai întâi ar fi un site unde utilizatorii pot publica poezii, proză, eseuri şi alte lucruri (mai mult sau mai puţin) literare unde erau câteva astfel de… încercări despre Husserl. Nimic nou, nimic impresionant, însă într-un limbaj menit să inducă cititorului de rând un adevărat amalgam de complexe şi, mai ales, crunte dureri de cap. Chiar trebuia să-mi aduc aminte de o boală destul de comună a “filosofilor” de la noi, aceea de a spune cele mai mari banalităţi în fraze alambicate şi umflate până la refuz de neologisme? De parcă nu era de ajuns, unul dintre ele se “bucura” şi de un comentariu (se dorea a fi elogios, sau cine ştie…) care nu avea efectiv nici o legătură cu subiectul dar, la fel, o ardea în construcţii care mai de care mai pretenţioase şi “elevate”. Cred că asta înseamnă text filosofic şi comentariu pe margiena unui text de filosofie. Trist. Decât să citeşti asemenea inepţii cu pretenţia de texte filosofice, mai bine pui mâna pe cărţile autorului.

Al doilea lucru care mi-a sărit în ochi e mult mai grav: subiecte posibile pentru examenul de licenţă de anul trecut la o facultate de profil… Bine, probabil că ştie toată lumea de marea problemă de anul trecut, datorată trecerii la sistemul Bologna, când au termiant două generaţii simultan şi facultăţile nu mai puteau face faţă etc. Punctul culminant a fost ideea strălucită de a înlocui lucrările de licenţă cu examene. Trecem (deşi n-ar trebui) peste faptul că per total sunt puţini studenţi la filosofie şi o astfel de măsură nu şi-ar fi găsit nici o justificare de genul “termină două generaţii în acelaşi timp, sunt prea mulţi etc”. Până azi nu ştiam (şi nici nu mă interesau astfel de informaţii, de fapt) în ce ar putea consta astfel de examene. Acum că am văzut o listă de subiecte, în ordine istorică şi axate exclusiv pe probleme de istoria filosofiei şi în perioada contemporană nici urmă de filosofi precum Frege, Russell, Moore, Wittgenstein, Quine, Kuhn sau oricare alt non-continental, mi-e greu să trag concluzii. Probabil că ar trebui să mă bucur că nu sunt eu în situaţia de a da aşa un examen. Şi totuşi…

În prag de sesiune

Vine, vine sesiuuuunea!!! Da, şi? Şi nimic, doar că toată lumea se pune pe învăţat, pe scris/xeroxat cursuri, pe mers la sala de lectură şi eu n-am nici un stres. Adcă n-am mai pus mâna pe un curs de nu ştiu când şi nici nu m-am obosit să citesc măcar câte ceva din bibliografie. Zilele astea va trebui să predau un referat cu care, să fiu onestă, îmi este ruşine, dar nici n-am de gând să îl refac. Să văd partea bună, măcar l-am scris eu, nu l-am copiat de cine ştie unde. Pe de altă parte, nu e tocmai plăcut să te gândeşti că cineva va citi prostiile pe care le-ai debitat pe parcursul mai multor  pagini, dacă erau prostiile altcuiva (de pe net or whatever) parcă era altfel… Până la urmă aplic şi eu ce am învăţat cel mai bine: să vorbesc pe lângă subiect şi să bat câmpii cu graţie.

Chestia mai gravă e că n-am mai pus mâna să învăţ ceva propriu-zis… nici nu mai ştiu de când. Mă refer la stilul acela enervant de învăţat, când stai jumătate de zi cu cartea/caietul în mână şi citeşti,  şi repeţi, şi revii şi tot aşa până îţi vine să te urci pe pereţi şi la sfârşitul timpului alocat poţi să te duci liniştit la culcare, pentru că ţi-ai îndeplinit “norma”. Nici nu cred că aş mai putea reveni la aceste amintiri mai degrabă de coşmar, n-am crezut niciodată că ceea ce înveţi chinuit într-o zi are vreo eficienţă. Mie îmi place să mă uit pe ce lucruri vreau, să stau să mă gândesc, să compar, să mai citesc şi din altă parte, să mă mai uit pe notiţele mele, să-mi mai notez şi alte lucruri etc. E uşor de văzut de ce o sesiune în care ai maxim două zile între examene îmi “neutralizează” posibilitatea asta din start. Aşa că probabil că voi aplica altă metodă, a nopţilor dinaintea examenelor în care beau cantităţi impresionante de Coca Cola şi “învăţ” pentru tot semestrul. Până acum a funcţionat destul de bine.

Ce facem după?

Conversaţie între patru studente în anul 3. Subiectul (super-extra-expirat discutat, de altfel): Ce-au de gând să facă după încheierea celor trei ani de studiu intens.

X (economie): Eu nu prea m-aş angaja, deşi cred că aş găsi  unde…

Y (litere): Eu m-aş angaja, dar nu ştiu ce găsesc…

Z (psihologie): Eu găsesc şi mă angajez. (lucrează deja)

E (filosofie): Eu nu găsesc, dar nici n-am de gând.

Cred că astea erau toate posibilităţile, nu?

Litera de lege…

După o întâmplare destul de interesantă la care am asistat azi la un curs am început să mă gândesc la situaţia majorităţii studenţilor care se perindă pe la diferitele secţii ale diferitelor facultăţi. Şi anume cât de mult contează pe ceea ce spune un anumit autor sau un anumit profesor la curs. În general, se consideră că studenţii la filosofie sunt ceva mai sceptici, pun în discuţie diverse principii, caută argumente, contraargumente, reflectează asupra lucrurilor pe care le aud. Desigur, aceste consideraţii nu-i cuprind nici pe departe pe toţi studenţii la filosofie, dar cam aşa ar trebui să fie. Însă aici nu am în vedere această minoritate (din care se întâmplă să fac parte), ci secţii mai “reprezentative”. Am fost uimită să aud azi cum cineva aparţinând unei secţii care se presupune că ar trebui să pregătească oameni “tari” în dialectică şi argumentare a putut să spună ceva de genul “p este adevărat pentru că aşa ni s-a spus la curs în anul I” şi, culmea, să nu se îndoiască nimeni de validitatea argumentului. Dacă nici “specialiştii” nu sesizează aici o problemă, ce pretenţii mai poţi avea de la ceilalţi? 

Nu vreau să fiu înţeleasă greşit. Există cursuri foarte bune pe care le poţi lua ca punct de plecare, după care îţi poţi alege în continuare lecturile, care îţi pot oferi o perspectivă de ansamblu asupra unui domeniu, care să-ţi clarifice anumite concepte. la fel, există şi cursuri foarte proaste, cu care îţi pierzi timpul degeaba. Însă nici unul dintre ele nu trebuie luat ca literă de lege. Cel mult, poţi fi de acord cu ceea ce se spune la respectivul curs pe baza unor argumente sau în lipsa unei aprofundări a problematicii acestuia. Însă să adopţi anumite idei doar în virtutea faptului că ţi-au fost spuse la curs e destul de dezolant. Din păcate, acest lucru se întâmplă frecvent, pentru că puţini sunt cei care se avântă mai departe de lecturarea (şi tocirea) paginilor respective. Pe unde o fi, totuşi, bruma de spirit critic? Ei bine, nu ştiu.