Un entry cam lung pentru… Snake!

Acum câteva zile mi-a picat în mână un model ceva mai vechi de telefon. Nici nu ştiu de ce, probabil de plictiseală, m-am gândit să văd ce jocuri are şi-am dat peste jocul cu care mi-am pierdut pe vremuri destule ore (din timpul programului de la şcoală !): Snake. Cred că nu e nevoie să fac precizări cu privire la regulile foarte sofisticate ale jocului: să conduci şarpele spre mâncare şi pe măsură ce se tot lungeşte să ai grijă să nu se “înoade”. Bineînţeles, n-ai ce complextiate să ceri de la un astfel de joc, mai ales pe bietul Nokia 3410 pe care îl aveam în vremurile mele “bune” (acum, dacă stau să mă gândesc, nici nu erau bune deloc). Însă, cumva, jocul acesta devenise emblematic şi probabil că că l-aş conisdera şi acum reprezentativ, dacă l-aş mai avea în telefon. Ce vreau să spun?

În condiţii normale, nimeni nu se apucă de butonat la telefon şi de zgâit la nişte semne cu greu inteligibile de plăcere. Nimeni nu efectuează nu ştiu ce manerve de fineţe şi nu stă cu ochii pe high scores: că ai făcut 900 de puncte, 1200 sau 2100 sau că ţi-ai depăşit propriul record. Pe de altă parte, atunci când te loveşte o plictiseală cruntă că nu ştii ce să mai faci, tocmai aceste lucruri migăloase şi extrem de banale par să te calmeze. Şi atunci observi că dacă mergi în zig-zag poţi să continui pentru mai mult timp “odiseea” şarpelui pe ecranul telefonului. Când te uiţi la scor şi vezi că l-ai depăşit deja, parcă uiţi că acum câteva minute îţi venea să te urci pe pereţi. Probabil că asta e ideea din spatele tuturor “joculeţelor” de pe telefoane, însă, cumva, pentru mine Snake a funcţionat cel mai bine.

Acum, când mă gândesc de câte ori m-am autodepăşit la Snake prin varii ore din timpul liceului, îmi dau seama ce reprize bune de plictiseală am suportat (şi dacă le-am suportat butonând, înseamnă că gestul meu n-a fost nici măcar eroic). Şi îmi mai dau seama şi că genul ăla de plicitseală nu m-a mai bântuit decât rareori, altfel aş fi găsit un echivalent pentru Snake. Asta înseamnă fie că realmente n-am mai fost supusă la acelaşi “tratament”, fie că acum am eu mai multă răbdare. Probabil e vorba de cea de-a doua variantă. Pe de altă parte, mă gândesc şi câtă răbdare îţi trebuie la Snake…

Şi ca să închei în forţă, voi spune că, într-un fel, “aptitudinile” pe care ţi le antrenează un joc ca Snake sunt, până la urmă, expresia unui mod de viaţă: acela al omului blazat, care stă şi ascultă lucuri care dacă nu-i dau cu simţul critic de pământ, trec cu mult pe lângă tot ce înseamnă acesta. Pentru că a sta şi a asculta tot felul de lucruri şi a te gândi, măcar aşa, într-o doară, că totul ar putea să fie şi altfel e un fel de automatism, aşa cum apeşi tastele sus-dreapta-jos. Sau, ca să fiu mai concisă, aş putea să întreb dacă aţi auzit vreodată pe cineva spunând cu entuziasm “Ce-aş juca un Snake!”.