Gaudeamus igitur…

Trecând peste faptul că auzim “imnul” ăsta la fiecare festivitate de absolvire, stăteam şi mă întrebam câţi dintre participanţi chiar ştiu ce înseamnă “gaudeamus igitur” şi/sau înţeleg versurile. Din păcate, eu ştiu ce înseamnă şi e oarecum deprimant să zici “să ne bucurăm, aşadar” când nu vezi bucuria pe faţa nimănui. Şi deja totul capătă aerul unei poveşti ieftine, decorate cu cinism. Da, mă refer la festivitatea de absolvire la care am luat parte de curând.

Bineînţeles, sub privirea cuiva din exterior n-a fost decât o festivitate ca oricare alta, cu lucruri care au ieşit bine şi cu lucruri care au ieşit prost. Însă din perspectiva mea, şi aici nu vreau să includ toate pregătirile, nervii pe care mi i-am făcut şi timpul pe care l-am pierdut cu organizarea, ci aceea de super-extra-nerd “reprezentant al studenţilor” care a stat cu o noapte înainte să termine un slideshow si un discurs de doi lei, lucrurile par, mai degrabă, absurde. Şi asta trecând peste dezinteresul aproape generalizat al profilor care pe mine nici nu ştiu de ce m-a deranjat atât de tare, doar trebuia să ştiu la ce să mă aştept. Cum arată cineva care termină filosofie? Răspunsul pe care îl pot da după ce am participat eu însămi la ceremonie nu poate fi decât unul singur: deprimat.  

Partea ciudată este că, aşa cum îmi spunea un coleg şi am fost de acord, uitându-mă la poze observ că lumea părea mult mai fericită decât era în realitate. Poate, cine ştie, cu timpul o să uităm ce-a fost şi, privindu-le, vom zice că a fost o zi legendară, memorabilă şi aşa mai departe. Poate o să zâmbesc privind pozele în care port cu atâta mândrie roba şi eşarfa cu imprimeul reprezentând sigla universităţii şi un cuvânt mare (în ce sens vreţi), “FILOSOFIE”. Am mai primit “feedback” de la colegi sau alţi invitaţi şi cu privire la cuvântarea pe care am rostit-o, şi n-am auzit lucruri prea bune (sau mă rog, nu le-am interpretat eu ca fiind bune). Că am aruncat cu ironii în stânga şi-n dreapta… era singurul lucru pe care îl puteam face, ca să nu arunc cu acuze. Că a fost deprimant… cam aşa a fost, însă n-am spus nimic care să nu fie adevărat. Că poate n-ar fi fost momentul… dar mă întreb dacă era momentul să minţim frumos că totul a fost cât se poate de bine. Pentru că nici măcar în al doişpelea ceas unii oameni nu contenesc să ne servească gogoşi care mai de care mai gogonate trebuie să fac şi eu acelaşi lucru? Nu cred şi, de fapt, nici nu vreau. Am spus şi lucruri frumoase şi emoţionante însă am ajuns să mă întreb la ce bun dacă oamenii care ar fi trebuit să le audă nici nu s-au obosit să vină.

Povestea ar putea, bineînţeles, să continue dar cred că deja am spus prea multe. Ca să nu fiu totuşi, nedreaptă, trebuie să menţionez sentimentul de dezgust nu mi-a fost inspirat de festivitatea propriu zisă, ci de unele mizerii de care am dat în ultima vreme tot pe la facultate şi la care nu m-aş fi aşteptat. Nu voiam să se încheie totul bine, frumos şi glorios, că nu ar fi avut cum, dar măcar acceptabil. Dacă nu s-a putut, cred că rezultatele sunt cât se poate de evidente.