Fallout ending

Am terminat Fallout în trei zile. Şi în sesiune. Cool (şi mai cool dacă iau în considerare şi notele le care le-am luat până acum la examene , dar asta e altă poveste). Dacă menţionau “achievement-ul” ăsta la sfârşit, era şi mai fain. E drept că jocul este mai scurt decât Fallout 2, are mai puţine questuri secundare, limită de timp etc. Bine, chestia cu limita e enervantă, însă datorită patch-ului 1.1 n-am avut limită decât la questul cu water chip-ul… pe care oricum l-am terminat mai repede. 

Fallout este un clasic. Când a apărut, toate chestiile cu universul post apocaliptic, mutanţi, radiaţii, Nuka Cola, S.P.E.C.I.A.L. erau lucruri noi. Mie mi-a fost cam greu să trec peste grafica nu neapărat urâtă, dar cam stânjenitoare. Cam tot ce se cheamă gore şi animaţii folosite pentru momentul în care un boss sau altul îşi dă duhul au fost pur şi simplu extraordinare. Deşi am văzut şi în Fallout 3 capete zburând şi oameni pulverizaţi de plasma rifle, parcă în Fallout toate acestea erau mai inedite, chiar când mi-am văzut propriul personaj cuprins de flăcări fugind pe hartă şi prăbuşindu-se de la un critical hit de vreo 150 de hit points. Cred că până la urmă marea diferenţă o fac lupta şi atmosfera. În ceea ce priveşte lupta, turn based e mult mai tare decât real time. Iar atmosfera… cred că şi harta mai mică, oraşele puţine, locurile memorabile precum the Glow fac din Fallout un joc super. Iar impresia aceea de societate americană decăzută abia se simte sub presiunea supravieţuirii într-o lume dsitrusă. Aşa cred că am reuşit să-mi dau seama ce anume era neregulă la Fallout 3, vedeam ruinele Washington-ului, auzeam de personalităţi istorice importante, însă parcă nu era acelaşi lucru. Asta pentru că în primul Fallout toate acestea sunt mai mult sugerate, ideea supravieţuirii într-un mediu ostil, pusitetatea dezolantă sunt mai pronunţate. Şi pentru că, am avut ocazia să văd, încă o dată, cât de puţine lucruri noi aduce Fallout 3 (dacă ne referim strict la universul jocului, absolut nici unul). Iar mutanţii, pot să zic că mi-au făcut aceeaşi impresie ca Enclave troopers din Fallout 2 când am dat de prima patrulă prin deşert (întâlnire care, în mod evident, a fost fatală pentru persoanjul meu).

Ce nu mi-a plăcut? Numărul mare de bug-uri. Însă asta e o problemă pentru aproape orice joc. Şi nu mi-a mai plăcut că jocul e astfel făcut încât să nu-ţi permită să ajungi la level prea mare (exploits off). Din păcate, n-am reuşit să ajung decât până la level 13 (level 13, vault 13, coincidenţă?) aşa că nici vorbă de perk-ul Slayer. Dar a fost fain şi aşa, cu Super Sledge Hammer şi Power Armor. Mai rămâne să mai încerc altă dată unul din primele două jocuri ale seriei cu un personaj cu big weapons, să dezmembrez inamicii cu un minigun sau rocket launcher.

Întrebări despre Dungeon Lords?

Am văzut că a ajuns cineva la mine pe blog căutând “întrebări Dungeon Lords”. Nu ştiu ce întrebări avea, însă ceea ce pot spune e că e o tentativă de action-RPG foarte enervant şi foarte prost (dacă nu deloc) finisat (când mă gândesc că în ultimele preview-uri era comparat cu Gothic…). Am auzit pe unii şi alţii că au dat de zone pustii pe hartă, camere lipsite de decor şi personaje prin castele etc, însă eu n-am avut răbdare să ajung până acolo. Îmi aduc aminte că mă enerva că o dată cu clasa îţi alegeai automat şi rasa, deci dacă erai elf erai automat un soi de battlemage, dacă erai orc fighter şi aşa mai departe. Ştiu că eu alesesem elf şi m-a scos din sărite respawning-ul la infinit. Singura chestie mai interesantă care mi-a rămas în minte a fost un sistem interesat de lockpick/disarm, însă nu îmi mai aduc aminte exact în ce consta. În fine, eu zic că DL e un joc cu care nu merită să te oboseşti/enervezi.

UPDATE: Se pare că se caută mai multe informaţii despre Dungeon Lords decât m-aş fi aşteptat/decât ar merita jocul. Sau, având în vedere că în panoul de control scria “informati despre dungeon lords”, poate că sunt căutaţi oameni informaţi în legătură cu DL…

Fallout 1 revisited

Din seria ce nu se face înainte de examene…

M-am chinuit de ieri să instalez Fallout 2 şi n-am reuşit. Am respectat indicaţiile de pe No Mutants Allowed, dar tot apare eroarea aia idioată cu “Cannot find/load fonts.” Aşa că m-am gândit să văd dacă merge Fallout 1, mai ales că atunci când l-am jucat prima oară l-am lăsat după un quest destul de greu de la Brotherhood of Steel… Aşa că faţă de Fallout 2, pe care l-am terminat de două ori, mai bine mă apuc de Fallout 1 şi îl termin. De data asta mi-am făcut un personaj axat pe melee fighting care e vai de capul lui deocamdata, cu toate că are 10 la agility si 8 la endurance pentru ca armele pe care le-am găsit până acum sunt…rudimentare (un cuţit ruginit, o rangă şi o suliţă ) ). Probabil că e greu la început cu orice fel de personaj, dar şi când îmi aleg perk-ul Slayer… Şi încă mă mai gândesc cum ar putea să meargă Fallout 2 pe XP…

Un nevinovat “search” pe Google…

… resuşeşte să-ţi strice, fie şi parţial, ziua. După o zi de pregătire “asiduă” şi în manieră clasică (adică te uiţi pe cursuri, pe cărţile cele mai importante şi îţi scrii frumos ce ai de spus) pentru colocviul de mâine am zis să încerc şi o metodă mai “modernă”. Să caut pe Google, adică, poate găsesc ceva mai interesant. Şi mă bate un gând să caut întâi pagini în limba română, ce naiba, măcar atâta sper să găsesc în materie de filosofie. Scriu eu cuvintele cheie “Husserl” şi “reducţie”… Şi? Au apărut mai multe adrese acolo, ce-i drept, însă două mi-au atras atenţia.

Mai întâi ar fi un site unde utilizatorii pot publica poezii, proză, eseuri şi alte lucruri (mai mult sau mai puţin) literare unde erau câteva astfel de… încercări despre Husserl. Nimic nou, nimic impresionant, însă într-un limbaj menit să inducă cititorului de rând un adevărat amalgam de complexe şi, mai ales, crunte dureri de cap. Chiar trebuia să-mi aduc aminte de o boală destul de comună a “filosofilor” de la noi, aceea de a spune cele mai mari banalităţi în fraze alambicate şi umflate până la refuz de neologisme? De parcă nu era de ajuns, unul dintre ele se “bucura” şi de un comentariu (se dorea a fi elogios, sau cine ştie…) care nu avea efectiv nici o legătură cu subiectul dar, la fel, o ardea în construcţii care mai de care mai pretenţioase şi “elevate”. Cred că asta înseamnă text filosofic şi comentariu pe margiena unui text de filosofie. Trist. Decât să citeşti asemenea inepţii cu pretenţia de texte filosofice, mai bine pui mâna pe cărţile autorului.

Al doilea lucru care mi-a sărit în ochi e mult mai grav: subiecte posibile pentru examenul de licenţă de anul trecut la o facultate de profil… Bine, probabil că ştie toată lumea de marea problemă de anul trecut, datorată trecerii la sistemul Bologna, când au termiant două generaţii simultan şi facultăţile nu mai puteau face faţă etc. Punctul culminant a fost ideea strălucită de a înlocui lucrările de licenţă cu examene. Trecem (deşi n-ar trebui) peste faptul că per total sunt puţini studenţi la filosofie şi o astfel de măsură nu şi-ar fi găsit nici o justificare de genul “termină două generaţii în acelaşi timp, sunt prea mulţi etc”. Până azi nu ştiam (şi nici nu mă interesau astfel de informaţii, de fapt) în ce ar putea consta astfel de examene. Acum că am văzut o listă de subiecte, în ordine istorică şi axate exclusiv pe probleme de istoria filosofiei şi în perioada contemporană nici urmă de filosofi precum Frege, Russell, Moore, Wittgenstein, Quine, Kuhn sau oricare alt non-continental, mi-e greu să trag concluzii. Probabil că ar trebui să mă bucur că nu sunt eu în situaţia de a da aşa un examen. Şi totuşi…

Programul meu de azi…

Bine aţi venit în programul “Sesiune”,

Pentru a vă întoarce la învăţat, apăsaţi tasta 1.

Pentru a vizualiza lista cu datele, orele şi sălile examenelor, apăsaţi tasta 2.

Pentru a lua o mică pauza, apăsaţi tasta 3.

Pentru a lua o pauză mai substanţială, apăsaţi tasta 4.

Pentru alte activităţi , apăsaţi tasta 5.

***

1

Ne pare rău, seviciul este momentan indisponibil.

***

4

Solicitare în curs… Ne pare rău, serviciul nu este disponibil datorită numărului mare de solicitări. Vă rugăm să încercaţi mai târziu.

***

2

*loading* AfIşArE CoMpleTă…………”X&¤wro ng&%l is&”t!. av*5 aIL!”# abl13 e#% (script error)

***

5

…

În prag de sesiune

Vine, vine sesiuuuunea!!! Da, şi? Şi nimic, doar că toată lumea se pune pe învăţat, pe scris/xeroxat cursuri, pe mers la sala de lectură şi eu n-am nici un stres. Adcă n-am mai pus mâna pe un curs de nu ştiu când şi nici nu m-am obosit să citesc măcar câte ceva din bibliografie. Zilele astea va trebui să predau un referat cu care, să fiu onestă, îmi este ruşine, dar nici n-am de gând să îl refac. Să văd partea bună, măcar l-am scris eu, nu l-am copiat de cine ştie unde. Pe de altă parte, nu e tocmai plăcut să te gândeşti că cineva va citi prostiile pe care le-ai debitat pe parcursul mai multor  pagini, dacă erau prostiile altcuiva (de pe net or whatever) parcă era altfel… Până la urmă aplic şi eu ce am învăţat cel mai bine: să vorbesc pe lângă subiect şi să bat câmpii cu graţie.

Chestia mai gravă e că n-am mai pus mâna să învăţ ceva propriu-zis… nici nu mai ştiu de când. Mă refer la stilul acela enervant de învăţat, când stai jumătate de zi cu cartea/caietul în mână şi citeşti,  şi repeţi, şi revii şi tot aşa până îţi vine să te urci pe pereţi şi la sfârşitul timpului alocat poţi să te duci liniştit la culcare, pentru că ţi-ai îndeplinit “norma”. Nici nu cred că aş mai putea reveni la aceste amintiri mai degrabă de coşmar, n-am crezut niciodată că ceea ce înveţi chinuit într-o zi are vreo eficienţă. Mie îmi place să mă uit pe ce lucruri vreau, să stau să mă gândesc, să compar, să mai citesc şi din altă parte, să mă mai uit pe notiţele mele, să-mi mai notez şi alte lucruri etc. E uşor de văzut de ce o sesiune în care ai maxim două zile între examene îmi “neutralizează” posibilitatea asta din start. Aşa că probabil că voi aplica altă metodă, a nopţilor dinaintea examenelor în care beau cantităţi impresionante de Coca Cola şi “învăţ” pentru tot semestrul. Până acum a funcţionat destul de bine.

Pentru o primă întâlnire cu filosofia…

Din câte am citit, auzit şi văzut, multă lume deplânge pe meleagurile mioritice o aşa-zisă criză a filosofiei. Motive ar fi, desigur, multe, însă de foarte puţine ori le-am auzit pe cele reale şi, în mare măsură, evidente. Subiectul “Căror fapte se datorează criza filosofiei?” este destul de complicat, mai ales dacă e să căutăm şi răspunsuri, nu numai întrebări, aşa că o să las dezbaterea asta pe altă dată. În schimb, m-am gândit să examniez una din cauzele la care, aparent, nu s-au gândit decât foarte puţini. Ironia e destul de frapantă aici, pentru că nu este vorba cine ştie ce noutate, ci de o cauză evidentă pentru toţi cei care au/au avut de-a face cu şcoala (şi cam toţi am avut de-a face cu şcoala…). De fapt, e vorba de două întrebări: 1. Se face filosofie în învăţământul preuniversitar? şi 2. Ce se studiază la disciplina “filosofie”?

La prima întrebare am putea murmura un “da” chinuit, doar există în orar la clasa a 12-a, la profil teoretic, de la una la trei ore de filosofie. Mai mult  una, pentru că filosofia, fiind considerată o “ştiinţă socio-umană” (vorbind în jargonul programelor şcolare…) trebuie studiată mai puţin de “realişti” (ce dihotomie superbă, realişti vs. umanişti…). În ceea ce priveşte a doua întrebare, e dificil de dat un răspuns. În primul rând, pentru că programa şcolară lămureşte prea puţine din lucrurile care ar trebui făcue la orele de filosofie. În al doilea rând, pentru că manualele (de pe care am studiat eu, de pe care se studiază acum şi de pe care cred că se va studia şi în viitor) nu permit elevilor să înţeleagă altceva decât că filosofia este un domeniu foarte vast şi încâlcit în care au venit vreo câţiva oameni care n-aveau ce face şi-au început să-şi dea cu părerea. Altfel spus, nu ajung să delimiteze nici domeniile filosofiei, nici să facă un scurt istoric (oricât mi-ar displăcea acest tip de abordare, tot e mai bun decât haosul total), nici să contureze nişte probleme şi dezbateri clare, nici să arate cum se face filosofie în zilele noastre.

N-o să mă întreb câţi elevi ar putea fi atraşi de această manieră de a oferi informaţii. Nici n-o să fac vreo apologie a filosofiei, arătând cât de utilă ar fi o cultură filosofică, ci mă întreb altceva. Ce poate să înţeleagă cineva care vrea să vadă, din curiozitate sau pentru că ar vedea vreo conexiune cu vreo disciplină care îl interesează, care-i treaba cu filosofia? Foarte puţin sau deloc. Şi-atunci, dincolo de eşecul unor obiective din programă care nici n-au de-a face, propriu-zis, cu specificul filosofiei se poate proclama inutilitatea disciplinei în sine. O concluzie inacceptabilă pentru cineva care se ocupă cu filosofia, însă, după cum ne arată situaţia curentă, inevitabilă.

Ce s-ar putea face: alte planuri de învăţământ, alte programe, alte manuale? Bineînţeles, la modul de funcţionare al învăţământului românesc, acestea sunt lucruri aflate la limita imposibilului. Eu mă gândeam că totuşi se poate face ceva, dincolo de organizarea imposibilă, lucruri pe care le poate face oricine intră în contact cu elevii. Să li se explice situaţia actuală precum şi orientarea către schimbarea, chiar şi minoră, a acesteia. Să se renunţe la manualele care oricum nu mai sunt gratuite pentru anii terminali de liceu şi să se lucreze pe textele autorilor sau pe unele lucrări introductive mai de Doamne-ajută. Să se scurteze volumul efectiv de informaţie şi să se discute şi să se arguemnteze mai mult. Sunt lucruri de bun simţ, aş zice, însă sunt şi mai greu de făcut, mai ales într-un cadru dominat de dezinteres.

Pe de altă parte, mă gândeam să ridic şi altă problemă: cu ce cărţi şi autori ar trebui să înceapă elevii interesaţi studiul filosofiei? E o întrebare la care mi-e destul de greu să răspund, pentru că am avut norocul (sau neşansa, ar spune unii) de a mă apuca de filosofie încă din clasa a 11-a şi am avut tot timpul să mă plimb de la un autor la altul, să las o carte şi să mă apuc de alta, să văd ce se spune în diferite locuri etc. Pe de altă parte dacă nu te-ai învârtit prin nu ştiu câţi filosofi şi doctrine până ai ameţit de tot, n-ai putea spune că ai văzut, efectiv, cum funcţionează demersul filosofic. Însă dacă e să urmărim un demers eficient, care cărţi ar fi utile pentru cineva care nu are încă o bază în filosofie? Eu m-am gândit la câteva, însă aştept mai întâi primele sugestii.

Retrospectivă 2008

Am văzut de curând retrospectiva oferită de newsletter-ul cu informaţii despre activitatea filosofică din România. M-am uitat cu mai multă atenţie să văd dacă pe parcursul acestui an am ratat lucruri care s-ar putea să mă intereseze. Până la urmă sunt prea puţine, dar asta e altă poveste. Să vedem totuşi ce lucuri mai notabile a oferit 2008 pentru cei interesaţi de filosofia analitică în spaţiul românesc…

La volume publicate în ţară am dat peste un număr impresionant de trei cărţi, dintre care una e reeditare. Una este Dreptate sau moralitate? O introducere în filosofia politică a lui John Rawls coordonată de Ovidiu Caraiani. De vreme ce nu dispunem încă de o traducere a operei fundamentale a lui Rawls, o introducere şi câteva fragmente sunt binevenite. Celelalte două cărţi sunt Gânditorul singuratic. Critica şi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein şi Cognitio de Mircea Flonta.  Pe prima n-am apucat să mă uit încă. Din fericire pentru cei interesanţi de Wittgenstein,  se poate spune că este unul din puţinii filosofi analitici din care s-au făcut mai multe traduceri şi studii. Pe cea de-a doua am citit-o în ediţia veche şi mi s-a părut o introducere bună în probelmele epistemologiei, am văzut că noua ediţie aduce şi o serie de completări. Cam atât la cărţi publicate în ţară. La publicaţiile de peste hotare ar fi Logique, argumentation, interpretation de Constantin Sălăvăstru.

La traduceri se pare că situţia e… cam aceeaşi: trei cărţi. Una din ele este o nouă ediţie a Structurii revoluţiilor ştiinţifice. Dacă nu mă înşel (şi ar fi bine să mă înşel…) este singura carte de filosofie a ştiinţei publicată în ultima vreme. Şi când zic “ultima vreme” nu mă refer numai la 2008. În fine, probabil că o să şi cumpăr cartea, pentru că n-am mai găsit ediţia cealaltă, lansată prin 1999 iar cea pe care am citit-o era, parcă, de prin ‘70 si ceva. Alta ar fi Introducere în teoria cunoaşterii de Herbert Schnadelbach, o carte pe care o am şi am citit-o. După cum o spune şi titlul, este vorba de o carte introductivă care clarifică unele concepte şi probleme ale teoriei cunoaşterii. Din nou, este vorba de una din relativ puţine astfel de introduceri disponibile publicului românesc. În sfârşit, după cum spuneam în alt post, mai este o carte, să-i zic , de graniţă, Viitorul religiei: solidaritate, caritate, ironie de Rorty şi Vattimo.

Ce am mai văzut? Am aflat de existenţa unei reviste, Logos Architekton a cărei tematică, logică şi filosofia ştiinţei, mi se pare mai interesantă decât a altor reviste româneşti de filosofie… La capitolul conferinţe am văzut tot vreo 3-4 relevante pentru filosofia analitică. După cum era şi firesc, dintre toate (as in toate conferinţele nu numai din cele care mi s-ar fi părut interesante) nici una nu a avut loc în oraşul în care îmi pierd timpul studiez. Pe de altă parte, se pare că sunt mai multe reviste intrenaţionale de filosofia minţii, filosofia  limbajului sau metafizică cu participare românească: Acta Analytica, Philosophical Explorations, Mind, Linguistics and Philosophy, The Review of Metaphysics şi Synthese.  Acest lucru cred că ar trebui să de de gândit tradiţiei “continentale” care pare să facă legea prin România.

Ca să concluzionez, m-am gândit să fac o comparaţie cu apariţiile mai curând, să le zic, interdisciplinare. În ceea ce priveşte creştinismul, spiritualitatea, religia (nu că aş avea ceva cu astfel de teme, doar că sunt, propriu-zis, în afara filosofiei) s-au publicat vreo 13 volume şi 24 de traduceri. Impressive, huh? Bineînţeles, se pot face şi altfel de comparaţii cu publicaţiile dedicate filosofilor români sau studiile de istoria filosofiei, care  oricum sunt mai bine reprezentate. Pe de altă parte, am văzut şi domenii care stau mai rău. De exemplu, n-am văzut în toată lista nici o carte de logică publicată/tradusă în ţară.  Nu ştiu dacă în condiţiile acestea ar trebui să ne mai mire de ce anume trece drept filosofie pe la noi.

Ştirile de la ora 5, varianta de 1 ianuarie

Ieri am făcut un lucru de care îmi amintesc că m-am ţinut departe muuult timp. M-am uitat la ştirile de la ora 5! Bineînţeles că aveam şi altceva mai bun de făcut, as usual, dar nu eram în cea mai bună formă aşa că am deschis televizorul şi am urmărit cu ochii întredeschişi cu cea mai mare atenţie ultimele noutăţi. Ce am aflat? Selecţia care urmează e random pentru că abilităţile mele de selecţie şi organizare erau aproape de pragul minim ieri…

Că mii de oameni au ieşit în Piaţa Whatever *insert name here* să serbeze “noaptea dintre ani” (hell, cred că am auzit expresia asta de 100 de ori ieri, chiar nu mai sunt cuvinte în vocabular pentru noaptea de revelion?) cu toate că era foarte frig, batea vântul, ningea etc. Dar s-au încălzit dansând. Acum mă întreb, dacă era aşa full pe acolo (da, eu urăsc aglomeraţia) unde aveau loc să danseze. Whatever.

Că un… individ s-a îmbătat şi a ieşit în stradă cu un cuţit cu lama de nuştiucâţi centimetri şi că a petrecut “noaptea dintre ani” la cea mai apropiată secţie de poliţie. Fascinant. Next.

Că o… individă s-a îmbătat, a ieşit în centrul nuştiucărui oraş, a făcut panaramă şi a fost luată de salvare. Nice.

Ce a mâncat Băsescu de rev. Şi nu s-au rezumat doar la enumerarea cam multor feluri de mâncare, a trebuit să mai fie şi afişate listele, doar reprezintă informaţii vitale şi un singur ecran n-a fost de ajuns… Mai ales pentru românii care în această perioadă a anului suferă de indigestie. Hm…se pare că n-am auzit nici o ştire despre asta. Ciudat.

În sfârşit, care au fost cele mai tari mesaje trimise de rev. În vârful listei au fost, bineînţeles, cele cu nume de răsunet din politica românească. Dar, surprinzător, am auzit la ştiri, la informaţiile despre “mesaje festive” (aşa se zice mai nou la SMS-uri…) epitetul (sau mai degrabă hiperbola?) “filosofic”. Se referea la acele mesaje obiective, detaşate de “febra” intrării în noul an. Mostra a fost ceva de genul (vulgarizez, desigur): A mai trecut un an cu bune şi rele. La fel, 2009 va fi bun sau rău, vom trece de el mai bine sau mai rău etc. Dacă e să căutăm cu lumânarea poate găsim ceva spirit stoic în mesajul ăsta, de a suporta (cu stoicism!) tot ceea ce ni se întâmplă. Sau poate nu. Anyway, chestia cu “mesajele festive filosofice” (cred că am găsit şi figura de stil, e aliteraţie în “f” ) mi-a dat o idee diabolică. Ce-ar fi dacă în loc de politicieni aş pune nume de filosofi? Sigur, mesajul n-ar ajunge să fie citit la ştiri, dar ar fi funny. Am timp un an întreg să încropesc un astfel de mesaj, cu rimă, ritm şi tot tacâmul. Sugestii, ceva?

A, şi uitasem de concluzie: Nu vă (mai) uitaţi la ştirile de la ora 5.