Fallout 3 la o primă privire

Dacă vă întrebaţi pe unde am dispărut, ei bine, joc Fallout 3. N-am avansat foarte mult in joc, insă deja mi se pare prea uşor şi păstrează unele aspecte frustrante de la jocurile din seria TES. Cel care m-a scos din sărite e inventory-ul. Sigur, după cum bănuiam, lupta se desfăşoară ca într-un fel de shooter iar Action Points sunt neglijabile. Să mai zic şi de jdemii de locaţii unde n-ai altceva de făcut decât să omori câţiva mutanţi/ghouls/centauri/raiders/whatever? Deja a început să mă plicitsească aşa că nu cred că o să mă omor cu exploratul, I’ll just stick to the quests. Poate măcar story-ul e mai interesant…

Let me think!

După ce am văzut ultimele paragrafe din Antropologia din punct de vedere pragmatic a lui Kant am rămas puţin pe gânduri. În câteva paragrafe, este oferit un scenariu de coşmar, cel puţin din punctul meu de vedere. Este vorba de existenţa ipotetică a unor fiinţe ale căror gânduri sunt exprimate deîndată ce apar. Altfel spus, fiinţele în cauză nu-şi pot ascunde gândurile. Pentru ca astfel de fiinţe să existe, spune Kant, acestea ar trbeui să fie de o moralitate desăvârşită, altfel de ce apreciere s-ar mai bucura nişte oameni care se gândesc să mintă, să înşele, să facă rău şi exprimă aceste lucruri în mod expres? Mă gândesc, nu e cam mare preţul pentru această moralitate desăvârşită, pentru aceste fiinţe care ar deveni prin natura lor bune? Care este de fapt preţul? Spaţiul privat. Mă întreb cum am mai putea fi oamenii care suntem în absenţa spaţiului privat. De fapt, această posibilitate mi se pare pur şi simplu de neconceput.

Presupunând că peste noapte am spune obligatoriu cu voce tare ceea ce gândim sau că am putea citi gândurile altora, cum ne-am mai înţelege între noi? Dacă de exemplu, văd pe cineva şi spun în mintea mea “Ce idiot!” respectivul va afla imediat şi nemijlocit prima mea impresie despre el. Nu cred că ar fi nevoie de o a doua interacţiune sau negociere, chiar dacă, poate, în timp, opinia mea ar fi putut să se schimbe. Presupunem că ne-am putea abţine de la astfel de impresii de multe ori pripite. Dar există gânduri pe care le avem în mod inconştient. Dacă de exemplu mă aflu în timpul unei şedinţe importante înainte de care n-am apucat să mănânc nimic şi gândul îmi zboară involuntar la felul de mâncare preferat? Toţi participanţii ar afla că în vreme ce ei pun lumea la cale eu mă gândesc la nu ştiu ce mâncare. Interesant, nu? Ce să mai vorbesc despre vreo idee pe care aş vrea să o dezvolt şi explorez, dar care devine proprietate publică o dată cu apariţia ei sau despre unele dezvăluiri pe care le-aş face doar în anumite circumstanţe. Aceste exemple şi altele, cred că ilustrează cât de înfiorător şi absurd e scenariul.

Pe de altă parte, dacă nu s-ar instaura haosul total care se preconizează în exemplele de mai sus, cred că ar fi din principiu imposibil. Dacă n-am putea gândi ceva decât dacă am putea şi exprima acel lucru am ajunge la o situaţie oarecum amuzantă. Cu toţii ştim că e bine să te gândeşti de două ori înainte de a vorbi, dacă acest scenariu ar fi valabil, ar trebui să ne gândim de două ori înainte de a… gândi. Oricât ai ţine la onestitate şi ai urî minciuna nu poţi să nu te gândeşti că dacă nici măcar cu gândurile sau opiniile tale cele mai tăinuite nu poţi să faci ce vrei, atunci toată ideea moralităţii sau naturii bune devine lipsită de sens. După aceste consecinţe (şi multe altele) cred că s-ar cuveni să spun: “Moralitate ireproşabila? Let me think!”

Limite ale gândirii

Zilele astea m-am uitat din nou pe Critica raţiunii pure. Am citit cele două prefeţe, nici nu mai ştiu pentru a câta oară, ce să mai zic de Introducere, pe care m-am uitat de şi mai multe ori. N-am fost surprinsă de faptul că încă am descoperit lucruri pe care nu le sesizasem înainte, ci am rămas puţin pe gânduri cu privire la aşa numitele probleme mari ale filosofiei. Problema limitelor raţiunii este cu siguranţă una din ele. Şi una care, cel puţin pentru mine, exercită o ciudată fascinaţie. Vorbeam mai demult despre o carte care tratează tocmai problema limitelor gândirii atribuindu-le o natură contradictorie, fără a oferi însă mai multe detalii. M-am hotărât azi să poposesc ceva mai multă vreme în preajma acestei probleme.

Ceea ce este interesant e că dăm de limite şi le depăşim şi atunci când vorbim de posibilităţile cunoaşterii, şi despre antinomiile raţiunii, şi despre infinit, şi despre limbaj şi despre alte probleme filosofice. Deşi pe temeiuri pur subiective, cartea care mi s-a părut a fi cea mai interesantă abordare a limitelor gândirii e Tractatus-ul lui Wittgenstein. Probabil pentru că încă din introducere specifică faptul că pentru a trasa o limită trebuie să vezi şi cealaltă parte a sa, deci să gândeşti ce nu poate fi gândit. Şi, bineînţeles decizia frapantă din ultimele propoziţii ale cărţii de a considera toate propoziţiile acesteia nonsensuri. Am aflat ulterior că metafora scării mai fusese utilizată de Sextus Empiricus, care voia să legitimeze în acest fel scepticismul. Până la urmă, însă, nici unul n-a reuşit să arunce scara.

Vorbim aşadar de o problemă mare, cu consecinţe mari (o contradicţie nu e un lucru pe care să-l treci uşor cu vederea, nu-i aşa?) şi cu soluţii nu tocmai la îndemână. E o problemă prin excelenţă filosofică, însă nu numai dacă e să ne uităm la dezvoltările din cadrul logicii.

Litera de lege…

După o întâmplare destul de interesantă la care am asistat azi la un curs am început să mă gândesc la situaţia majorităţii studenţilor care se perindă pe la diferitele secţii ale diferitelor facultăţi. Şi anume cât de mult contează pe ceea ce spune un anumit autor sau un anumit profesor la curs. În general, se consideră că studenţii la filosofie sunt ceva mai sceptici, pun în discuţie diverse principii, caută argumente, contraargumente, reflectează asupra lucrurilor pe care le aud. Desigur, aceste consideraţii nu-i cuprind nici pe departe pe toţi studenţii la filosofie, dar cam aşa ar trebui să fie. Însă aici nu am în vedere această minoritate (din care se întâmplă să fac parte), ci secţii mai “reprezentative”. Am fost uimită să aud azi cum cineva aparţinând unei secţii care se presupune că ar trebui să pregătească oameni “tari” în dialectică şi argumentare a putut să spună ceva de genul “p este adevărat pentru că aşa ni s-a spus la curs în anul I” şi, culmea, să nu se îndoiască nimeni de validitatea argumentului. Dacă nici “specialiştii” nu sesizează aici o problemă, ce pretenţii mai poţi avea de la ceilalţi? 

Nu vreau să fiu înţeleasă greşit. Există cursuri foarte bune pe care le poţi lua ca punct de plecare, după care îţi poţi alege în continuare lecturile, care îţi pot oferi o perspectivă de ansamblu asupra unui domeniu, care să-ţi clarifice anumite concepte. la fel, există şi cursuri foarte proaste, cu care îţi pierzi timpul degeaba. Însă nici unul dintre ele nu trebuie luat ca literă de lege. Cel mult, poţi fi de acord cu ceea ce se spune la respectivul curs pe baza unor argumente sau în lipsa unei aprofundări a problematicii acestuia. Însă să adopţi anumite idei doar în virtutea faptului că ţi-au fost spuse la curs e destul de dezolant. Din păcate, acest lucru se întâmplă frecvent, pentru că puţini sunt cei care se avântă mai departe de lecturarea (şi tocirea) paginilor respective. Pe unde o fi, totuşi, bruma de spirit critic? Ei bine, nu ştiu.

Reminder

Cam slăbuţ cu postarea în ultima vreme. Motivul este destul de uşor de intuit…am început şcoala şi am fost preocupată mai mult cu probleme administrative decât… filosofice. Oh well, aşa se întâmplă de fiecare dată la începutul lui octombrie. Mai mult umbli şi stai degeaba decât să faci ceva serios, ceea ce e mai ciudat e că mi-am dat seama că e mai obositor să stai degeaba decât să-ţi vezi de cursuri, lecturi sau licenţă. Sper să revin zilele astea cu nişte lucruri interesante.

Puzzle

Am găsit aici un puzzle ineresant pentru cei mai agili când e vorba de logică. Era de fapt un concurs, însă trebuie să mărturisesc că n-am “dibuit” soluţia câtă vreme era activ. Acum că s-au arătat soluţiile nu pot să zic decât că era uşor şi… logic. Despre ce este vorba? Un om ajunge pe o insulă unde sunt două triburi. Băştinaşii din primul trib spun de fiecare dată adevărul, ceilalţi mint întotdeauna. Aflat la o răscruce de drumuri, omul vrea să se îndrepte spre un sat. Neştiind pe ce cale s-o apuce, întreabă un localnic de la marginea drumului fără a şti din care trib este acesta. Ce întrebare ar trebui să-i adreseze pentru a şti, din răspunsul acestuia, calea corectă?

Soluţia e interesantă şi anume: dacă ar fi să întreb pe unul din locuitorii celuilalt sat care e drumul cel bun, ce mi-ar spune? Dacă interlocutorul face parte din tribul mincinosilor, va spune opusul drumului bun. Dacă face parte din cei care spun adevărul va spune drumul greşit. Aşadar, călătorul va urma calea opusă celei indicate de străin.

Aglomeraţie, nervi, plictiseală

Sunt de două zile în Iaşi. Două zile care mi-au fost de ajuns să văd un nenorocit de orar şi să ratez “ceremonia” de deschidere. Deşi nu ştiu dacă “a rata” ar fi cuvântul cel mai potrivit, de fapt în mod sigur nu e. Nu sunt în cea mai bună stare de spirit şi asta eufemistic vorbind. Aglomeraţie, nervi, plictiseală  şi…parcă văd cum începe să sune telefonul să le spun orarul celor care au fost mai isteţi decât mine şi nu s-au dus până la facultate. În sensul ăsta am auzit şi duma cea mai tare: unii n-au reuşit să ia orarul pentru că se călca lumea în picioare pe hol. Da…era aglomerat ce să zic, dar în nici un caz unde era scris orarul de la filosofie (la ce s-ar fi aşteptat, duh?). Încep să mă gândesc dacă oamenii ăştia ştiu să citească. Sau probabil s-au identificat cu secţiile mai populate ale facultăţii. Whatever. Mie, cel puţin, nu mi-ar face plăcere o astfel de identificare. 

Nu cred că am mai văzut în viaţa mea atâta lume pe holurile unversităţii. Sau poate că în anii din urmă n-am fost atât de atentă. Stau şi mă întreb…la ce bun? Când încep cursurile se răresc serios rândurile. Anul trecut, când aveam cursuri vineri seara şi se şi întuneca, aveam impresia că toată clădirea e pustie, numai vreo 6-7 studenţi pierduţi în decor. Şi, la naiba, aş mai vrea câteva zile de vineri aşa cum erau cele de anul trecut…

Cu ce scop scriu toate acestea? Nu intenţionez să fac vreo “monografie” însă toată nebunia asta cu începerea facultăţii mi se pare o imagine atât de improprie a situaţiei reale. Multă lume, multă agitaţie şi nimic concret. Mie mi se pare chiar deprimant să văd entuziasmul sau expectanţele celor de anul 1.  Expectanţele mele sunt praf de ceva vreme so it can’t get any worse than that. E un “principiu” în toate acestea: cantitatea sau, dacă vreţi, numerele. Asta te izbeşte atunci când încerci să ai o privire cât de cât neutră asupra atmosferei din Iaşi. N-ar trebui să fie nimic rău la mijloc, totuşi. Însă lucrurile se schimbă atunci când îţi pasă oricât de puţin.