Ce au în comun filosofia şi iraţionalismul?

Dacă în urmă cu ceva vreme mă legam de anumite texte care au pretenţia de a fi considerate “filosofice”, acum m-am gândit să “atac” altă asociere, mai dezavantajoasă pentru demersul filosofic. Aceea între filosofie şi diverse orientări iraţionaliste, între filosof şi “mare iniţiat” în cine ştie ce mistere. Din nou, s-ar putea spune, de unde acest imbold? În afară de încadrarea la categoria “filosofie” a tot felul de aberaţii cărora orice om care gândeşte cât de cât normal nu le-ar da nici o importanţă ar mai fi şi o problemă mai curând sociologică. Dacă te ocupi cu filosofia sau îţi place filosofia sau citeşti anumite lucrări de filosofie trebuie să ai o “latură” iraţională, altfel nu eşti “filosof” veritabil. În această percepţie, destul de răspândită, iraţionalismul trece ca “de la sine înţeles”, pe când atitudinea raţională are nevoie de justificare.

Ca să fac lucrurile ceva mai clare, mă voi referi la iraţionalism ca totalitate a ideilor, concepţiilor, doctrinelor care neagă atât rezultate ale ştiinţei cât şi presupoziţii de bun simţ, acceptând pe temeiuri dubioase tot felul de scenarii fanteziste.  Îi putem încadra aici atât pe cei care cred că pot obţine nemurire, transcendenţă sau lucruri de genul ăsta prin cine ştie ce “ritualuri”, pe cei care văd cruci, icoane sau alte simboluri sfinte pe cartofi, coji de copaci sau alte lucruri asemănătoare şi zic că s-a întâmplat nu ştiu ce minune, pe cei care speră că anumite puteri magice îi vor ajuta să-şi amelioreze starea de sănătate şi pe mulţi, mulţi alţii. Deja ar trebui să se observe că toate acestea nu au nimic în comun cu filosofia. De ce totuşi sunt de multe ori luate împreună? Câteva motive care mi-au venit mie prin minte…

1. Lipsa unei delimitări clare a ariei filosofiei. Pentru că graniţele nu sunt foarte bine trasate, este uşor să se strecoare diverse elemente pentru a spune că fac parte din peisajul cultural sau, mai rău, intelectual.

2. Majoritatea celor certaţi cu raţiunea folosesc cuvinte mari: existenţă, bine, sens, adevăr, principiu şi multe altele. Am putea la fel de bine să le scriem cu majuscule. Se întâmplă ca aceste cuvinte să desemneze şi câteva din problemele filosofiei, şi de aici o mare confuzie în rândul celor care nu ştiu despre ce e vorba. La o a doua privire este totuşi destul de uşor de văzut când un concept este utilizat în mod legitim şi când are doar rolul de a induce în eroare.

3. Dorinţa de a separa cât mai mult filosofia de ştiinţă şi de a spune că nu au nimic în comun. E uşor de observat că exagerările în acest sens duc tocmai spre iraţionalism. Filosofia nu este o ştiinţă, este adevărat, însă se sprijină mult pe descoperirile ştiinţei şi acest lucru nu poate fi negat, oricât s-ar strădui iraţionaliştii. Apoi, atât în ştiinţă cât şi în filosofie, vorbim de o atitudine raţională, e drept, mai puţiun riguroasă în privinţa filosofiei, însă nu mai puţin raţională.

4. Filosofia văzută ca mod de viaţă. Aici presimt cele mai multe dezacorduri, de aceea trebuie să detaliez. Filosofia este un mod de viaţă, însă doar atât timp cât ne învaţă să ne punem întrebări, să căutăm răspunsuri, să ne raportăm critic la ele, să cercetăm toate posibilităţile, altfel spus, să fim raţionali. Pentru că în filosofie pleci la drum cu gândirea, abandonarea acesteia înseamnă şi abandonarea filosofiei. Eu cel puţin, nu văd alt sens în care filosofia ţi-ar arăta cum să trăieşti şi, sigur, aici cred că ar fi loc de mai multe obiecţii. La care cred însă că se poate răspunde uşor.

Acestea ar fi motivele pe care le-am găsit eu. Ar mai fi şi altele? Sau poate motivele acestea nu sunt cele mai importante?

Ce ne învaţă alegerile despre Kant?

O dovadă că a arunca nume mari şi termeni specifici unui anumit filosof la întâmplare pentru a “da bine” sau pentru a fi mai persuasiv nu este numai o “boală” autohtonă. Sigur, totul merge “la sigur” atât timp cât nu te faci de râs cu vreo greşeală elementară. Scopuri, mijloace etica lui Kant şi forfota alegerilor. Care e legătura? Iat-o. Confuzia, după cum au observat şi câţiva dintre cei care au comentat în legătură cu “reflecţiile” etice, rezidă în maxima kantiană care spune că trebuie să tratăm umanitatea ca scop şi niciodată numai ca mijloc. Rămâne să ne întrebăm acum dacă numele lui Kant a fost folosit ca scop sau ca mijloc. Şi mai rămâne să mă întreb de ce numele de filosofi şi nu oricare altele sunt atât de atractive.

Prepare for the future!

Aruncaţi o privire aici. Iată ce rezultat am obţinut eu: waste management specialist. Frumos titlu, cred că am să-l păstrez, mai ales că se potriveşte şi în real life…I guess. PS: Văd că din imagine nu se vede prea bine, dacă n-aveţi răbdare să vedeţi toate filmuleţele daţi direct la 5.

Bioshock, povestea unui shooter

Shooterele nu sunt tocmai genul meu preferat de jocuri (cu două excepţii notabile, Quake şi Unreal Tournament ) însă mă hotărâsem de mai demult să încerc FPS-ul care a “zdruncinat” anul trecut: Bioshock. După vreo câteva ore de joc n-am putut decât să fiu plăcut surprinsă, se pare că mai există jocuri bine făcute. Bioshock nu are bug-uri, are un level design ok, o grafică de excepţie (care, asta e, îţi mănânca şi RAM-ul şi, mai ales, placa video) şi, mai presus de toate acestea, o poveste şi o atmosferă memorabilă. De fapt, dincolo de tehnicismele gameristice, voiam să mă refer la ideea jocului. Sunt puţine shooterele în care povestea te determină să mergi mai departe, oricât de dificil ar fi. Şi Bioshock nu e un joc dificil, abilităţile mele în shootere sunt ca vai de capul lor. Ce e atât de special în legătură cu Bioshock?

Faptul că eşti silit, ca personaj apărut (sau aparent? ) din neant să reconstitui ceea ce s-a întâmplat cu Rapture. Ce este Rapture? Un oraş construit sub apă de către cei care n-au fost mulţumiţi de guvernarea americană sau sovietică din anii ‘50 şi nici de autoritatea religioasă şi s-au gândit să construiască o societate în care omul să fie liber să profite de roadele muncii sale. Sloganul sugestiv apare la intrarea în Rapture: No gods, no kings, only man. Oarecum ironic, deasuptra acestui slogan stă o statuie a lui Andrew Ryan, fondatorul oraşului subacvatic. E uşor de anticipat că lucrurile nu merg tocmai cum ar trebui şi viaţa din Rapture se transformă într-un coşmar. Motivele ar fi deopotrivă politice, ideologice, dar mai ales biologice (probabil de aici şi numele Bioshock). O descoperiere ştiinţifică de proporţii face posibile puteri care până atunci erau de domeniul fantasticului. Aceeaşi descoperire duce însă la colapsul fizic şi mental a multor cetăţeni şi controlarea acestora de diverse grupuri de interes. Izbucneşte un soi război civil şi lucrurile scapă de sub control, jucătorului revenindu-i misiunea de a face ordine (în ce sens al “ordinii” doreşte).

Care este partea interesantă a acestei povestioare? Deşi în joc se găsesc puţine înregistrări care ne permit să ne dăm seama care e situaţia, toate afişele, reclamele şi alte lucruri pe care le poţi admira în lumea foarte atent realizată, te pun pe gânduri. Ryan, în mod evident, unul dintre antagonişti, vorbeşte despre abandonarea regilor sau zeilor, însă îşi ia el însuşi un astfel de rol, şi nu ştiu dacă mai curând de rege sau zeu, de vreme ce toate relele din Rapture ajung sub controlul său. Un doctor, fascinat de faptul că noile descoperiri îi permit să modifice cum vrea oamenii care vor să-şi schimbe înfăţişarea, îşi pierde minţile şi “ghidat” de “vocea” zeiţei Afrodita caută frumuseţea perfectă, eşecul său ducând la uciderea nefericiţilor care ajung pe masa sa de operaţie.  Alţi oameni cu minţile rătăcite se cred servitori ai zeului Saturn şi fac tot felul de ritualuri păgâne printre puţinele peisaje naturale (şi create totuşi în mod artificial) din Rapture. În lumea lui Bioshock se pot găsi multe lucruri uimitoare şi interesante. Mie mi-a atras atenţia discrepanţa foarte bine realizată dintre scopuri şi rezultate. Deşi scenariul este fantezist, este interesant să observi cum scopurile considerate cele mai benefice şi cele mai umane conduc spre inuman, cum Edenul Arcadia, Olimpul sau alte nume cu rezonanţă “edenică” utilizate în joc se transformă într-un adevărat infern.

Însă pentru că nimic nu e perfect, cu atât mai puţin un joc, a doua jumătate a jocului nu mai prezintă aceeaşi “tărie” a poveştii. Ideea a fost, probabil, să transforme conflictul în unul personal, însă, după cum văd eu lucrurile, nu prea a reuşit. Ştiu că e “cool” să intri în pielea personajului, să-l faci să aleagă una sau alta să te implici într-un conflict, chipurile, personal, dar în shootere nu prea merge. Sau cel puţin nu merge jumătate de joc într-un stil şi cealaltă în altul. Iar provocările legate de gameplay, pe mine cel puţin, m-au lăsat rece. Aş fi vrut o incursiune ceva mai amănunţită în ceea ce se întâmplă în Rapture, în problemele cetăţenilor şi în vieţile personajelor mai importante. Bănuiesc că este totuşi mai bine decât un shooter “mindless” de la început până la sfârşit.

Raţiune versus credinţă?

Un subiect despre care voiam să scriu de mai demult. Voi încerca să menţin o poziţie neutră (deşi n-ar fi greu de ghicit de care parte a baricadei mă aflu), întrucât mi se pare că toate convingerile religioase ar trebui să ţină de spaţiul privat. De altfel cam asta ar fi şi problema majoră pe care nu o sesizează nici cei care predică importanţa religiei şi a doctrinelor susţinute de aceasta, nici cei care susţin o “raţionalizare” a culturii şi societăţii. Voi porni de la premisa că pleacă, aproximativ, de pe picior egal. Pe mai multe blog-uri, aparţinând reprezentanţilor ambelor părţi am văzut atât comentarii care susţineau lucruri cât de cât justificate şi de bun simţ, cât şi monumente de prostie (nu, nici măcar ignoranţă nu mai putea fi numită). N-o să mă apuc să dau exemple, pentru că nu vreau să-mi sară în cap nici credincioşii, nici ateii “militanţi”. Acum, că am spus destule, să trec la fapte…

Voi începe cu “liber cugetătorii”. Deşi aceştia au dreptate în toate argumentele ştiinţifice pe care le prezintă, ignoră un lucru destul de simplu: oamenii religioşi nu caută valori precum “ştiinţificitate” sau “raţionalitate”, ci mai degrabă un conţinut emoţional. Înainte de a-i contrazice, eu zic să încerce să-i înţeleagă. Confruntaţi cu ceea ce le oferă sau nu le oferă de cele mai multe ori viaţa, caută o consolare. Acum, sunt îndreptăţiţi “raţionaliştii” să le răpească celorlalţi şi această ultimă consolare? Eu aş zice că nu. La urma urmei, dacă speri într-o viaţă mai bună şi cauţi nemurirea, singura cale (oricât de nesigură sau dubioasă) este cea oferită de religie.  Dacă raţionalitatea acestui argument ar putea fi contestată, cred că-l putem considera cel puţin rezonabil. Ceea ce trebuie să se înţeleagă de aici este că, departe de a nega meritele ştiinţei, atitudinea raţională nu funcţionează întotdeauna. Nu poţi arunca la coş nişte îndemnuri morale sau speranţe ce ţin de religiozitate sau de altceva pe motiv că nu sunt demonstrabile sau obiectiv adevărate (de altfel, cred ar fi o provocare suficient de mare la adresa taberei despre care vorbesc aici să dea exemplu de un singur adevăr obiectiv).

De cealaltă parte, oamenii religioşi nu se mulţumesc cu ceea ce le oferă credinţa lor, încearcă să-i”convertească” şi pe ceilalţi, iar, dacă nu pot, să-i ferească pe cei influenţabili (mă gândesc de exemplu la elevi, dacă tot se discută problema predării religiei în şcoli) de aceştia. Dacă nu se mai studiază teoria evoluţionistă, Big Bang-ul sau alte rezultate ale ştiiinţei care pun sun semnul întrebării doctrinele religioase, se simt mai în siguranţă. Ar trebui să se întrebe totuşi dacă realmente le fac un bine elevilor dacă le blochează accesul descoperirile mai recente ale ştiinţei. De asemenea, ar trebui să se întrebe cât de justificată este asimilarea principiilor religioase în absenţa unei atitudini critice. Apartenenţa la o comunitate sau la o simplă zonă geografică le anulează dreptul elevilor de a opta pentru ce religie sau formă de spiritualitate vor? Vorbim totuşi de libertate, oare aici argumentul cu 90% din populaţia României e creştină chiar funcţionează, sau e o generalizare pripită? Dacă toţi oamenii din jurul meu sunt creştini, atei sau altceva, înseamnă că trebuie să fiu ca ei, că nu am dreptul de a alege? Nu e o perspectivă prea democratică. Sigur, mi se poate reproşa aici că uit de “datoria” creştină de a “propovădui” credinţa, şi aici e, după cum spuneam şi la început, adevărata problemă. Atât timp cât religia vrea să fie mai mult decât o alegere privată, conflictele de opinie nu vor înceta.

Adevăruri necesare şi triviale

Am mai găsit aici un articol interesant, pe care n-am apucat însă să mă uit în detaliu. Ideea principală e aceea că adevărurile necesare sunt în mod obligatoriu şi triviale. De aici decurge că toate adevărurile substanţiale sunt contingente şi, mai departe, mai multe consecinţe metafizice, printre care o rezolvare a problemei existenţei obiectelor concrete şi importanţa stărilor de lucruri pentru stabilirea adevărurilor contingente.

Iată şi detaliile pe care le promisesem. Argumentele pornesc de la mai multe atitudini privind propozitiile matematicii: dacă există sau nu numere, dacă este nevoie să existe numere pentru adevărul unei propoziţii din matematică (de exemplu, pentru ca 2+2=4 să fie adevărată e nevoie să existe “în realitate” numărul 2?) sau dacă pe lângă existenţa numerelor este nevoie de condiţii suplimentare. Prin îmbinarea acestor criterii se poate obţine trivialismul, şi anume că adevărurile matematicii nu au nevoie ca lumea să fie într-un anumit fel sau (ceea ce este acelaşi lucru) că nu este nevoie de nimic din lume să le valideze. De aici se ajunge la trivialismul în legătură cu propoziţiile necesare. Aici ar apărea o serie de dificultăţi ontologice, o propoziţie necesară nu implică existenţa anumitor entităţi? Acestea sunt însă depăşite prin respingerea ideii că limbajul ar fi o imagine a lumii şi, ca urmare, prin faptul că nu e nevoie ca fiecare component al unei propoziţii să se refere la un lucru existent în lume. După mai multe argumente decurg două concepte centrale: the Triviality of Necessity (trivialitatea necesităţii) şi the Substantiality of Contingency (substanţialitatea contingenţei). Prin acestea se ajunge la mai multe consecinţe metafizice.

Perspectiva mi s-a părut cât se poate de interesantă, mai ales în privinţa propoziţiilor matematicii. Şi dincolo de problemele mai filosofice, tot mă gândesc care ar fi corespondentul în română pentru “truthmaker”…

Cunoaştere fără opinie?

Am găsit aici un articol foarte interesant despre percepţia mai multor oameni asupra cunoaşterii. Conform unor sondaje, se pare că cei mai mulţi dintre subiecţi (70%) sunt de părere că putem cunoaşte ceva fără a avea o opinie. Aceste rezultate contrazic analiza clasică a cunoaşterii. Iată explicaţiile oferite de Blake Myers-Schulz, autorul articolului, pentru acest rezultat: (1) Mulţi oameni nu cred că opinia este o condiţie necesară a cunoaşterii şi (2) Oamenii tind să creadă că opinia însoţeşte cunoaşterea. Sondajele au la bază un scenariu al lui Joshua Knobes despre degradarea mediului. Iată un rezumat: Vice preşedintele unei companii se duce la preşedintele companiei şi-i spune că a găsit o metodă de a mări profitul firmei, însă că aceasta va duce la degradarea mediului. Preşedintele spune că nu-l interesează mediul, să mărească profitul. Metoda este pusă în aplicare şi mediul se degradează. Cele două întrebări relevante au fost dacă preşedintele a crezut că degradează mediul şi dacă a ştiut că degradează mediul.

Tot gândindu-mă la această problemă, mi-am dat seama că e greu să mă separ de perspectiva filosofică. De altfel, este şi logic să nu poţi cunoaşte că p dacă în prealabil nu crezi că p. De ce totuşi, atunci când vorbim de o situaţie în carne şi oase lucrurile nu sunt la fel de clare? Problema e în ceea ce se înţelege prin opinie, respectiv cunoaştere. Şi aici cred că explicaţia (2) e relevantă. Mai mult, cred că s-ar putea specula că oamenii întrebaţi au privit cunoaşterea ca pe ceva neutru, în vreme ce opinia (în terminologia din română legătura e mai puţin vizibilă- “a crede” şi “opinie” faţă de “to believe” şi “belief” din engleză) au privit-o ca pe o garanţie în plus pentru ceea ce ştiu, ceva mai personal. Iată un exemplu interesant care sugerează o astfel de explicaţie într-un comentariu:

“Maybe your subjects don’t like “believes” here because it suggests something more passionate than “knows” — is this profit-maximizing chairman someone who is a *believer* in the proposition that environmental harm is morally wrong? Not if he says he doesn’t even care… . (That’s compatible with Eric/David’s suggestion, I think.)

That use of “believes” reminds me of a first-year student of mine who volunteered the following when I asked the class for a counterexample to the claim that knowledge=true belief. “Well, sometimes you attend class, and take notes, and at the end you have all this knowledge, but.. you don’t truly believe it.”"

Sigur, ar putea fi găsite mai multe explicaţii, deşi cei care au răspuns la sondaj ştiu până la urmă ce au vrut să spună, după cum se sugerează în acelaşi comentariu.

Filosofia socială, “filosofie primă”?

Dincolo de imaginea de “idealist” sau rupt de realitate, există mai multe lucruri care îl apropie pe filosof de ceea ce fac cei din jur, sau, altfel spus, care îl aduc mai aproape de lucruri concrete. Mă gândeam astăzi la una din laturile cele mai cunoscute ale filosofiei, filosofia socială. Aceasta este posibilitatea “filosofului” de a spune ceva despre ceea ce se întâmplă zi de zi şi de a fi şi ascultat şi de “ne-filosofi”. Câteva consideraţii pe o problemă de etică aplicată, de filosofie politică sau ceva asemănător sunt mai tangibile decât generalizări metafilosofice, speculaţii metafizice sau inferenţe de tot felul.

Dacă privim situaţia actuală a filosofiei, legătura sa cu socialul este puternic accentuată. O vedem de cele mai multe ori  subumată domeniului mai larg “ştiinţe socio-umane”. Aceasta în ciuda faptului că, dacă e să analizăm exact, filosofia nu e o ştiinţă, e mult mai puţin socială decât sociologia sau psihologia iar perspectiva care se vrea a fi impersonală (deşi de obicei eşuează) o depărtează, chiar dacă numai în principiu, de o subsumare strictă domeniului “uman”. Pe de altă parte, dacă e să ne uităm la şansele practice care le sunt oferite celor interesaţi cât de cât de sfera filosofiei, acestea vin tocmai pe linia problemelor sociale. Ar fi cazul ca filosofia socială să devină “filosofie primă”?

Această perspectivă ar fi respinsă de mai multe grupuri de filosofi. Probabil că cei mai indignaţi ar fi cei care caută “probleme mari” şi care speră că filosofia le mai poate da răspunsuri la întrebări privind natura binelui, a adevărului sau despre principiile ultime ale lumii. Pe de altă parte, ce probleme sunt mai importante, cele perene, ale căror nenumărate răspunsuri s-au pierdut în “negura” secolelor, sau cele actuale? Filosofia socială îi oferă celui care o practică posibilitatea de a fi actual şi nu numai în rândul filosofilor.

Alte nemulţumiri ar veni din partea celor care cercetează sectoare ale filosofiei mai puţin dependente de aspectul social (de exemplu, metafizica sau filosofia logicii). Ceea ce ar trebui observat aici e că în filosofia contemporană, latura socială a devenit mai importantă. Sigur, erau preocupaţi şi Platon şi Aristotel de cum ar trebui organizat statul sau de ce este dreptatea, însă pe parcursul secolului al XX-lea se poate observa cum factorul social se extinde şi în alte domenii ale filosofiei. Iată câteva exemple notabile: semnificaţia definită în funcţie de utilizarea sa în jocurile de limbaj de către Wittgenstein, conceptul de minte explicat prin comportamentul individului de către Ryle,  ştiinţa văzută ca activitate a unei anumite comunităţi în cadrul unei paradigme de către Kuhn. În sfârşit, cel mai bun exemplu cred că ar fi pragmatismul, unde s-ar putea spune, cam forţat şi riscant, e drept, că filosofia socială devine filosofie primă. De ce? Pentru că propriu-zis, nici nu se mai caută o filosofie primă, ci mai degrabă o unitate a culturii. Însă, dincolo de intenţiile exprimate, mi se pare că mai rămâne această nuanţă.

Consideraţii…apocaliptice

Mă gândeam dacă merită să mai scriu ceva despre toată povestea stupidă despre “sfârşitul lumii”. În mod normal, toată vâlva ar fi trebuit să se încheie după momentul decisiv de ieri. Însă, aşa cum stă în firea “profeţilor”, marele eveniment a mai fost amânat cu o lună şi ceva şi cine ştie de câte alte ori va fi amânat. Falsificări succesive şi ipoteze ad hoc, anyone? Pentru că oricum povestea e super răsuflată, voi enumera câteva lucruri care mi-au atras atenţia.

Mai întâi, ar fi toate afirmaţiile pompoase de genul “când omul vrea să se joace de-a Dumnezeu”. Să înţeleg de aici că sfârşitul lumii va fi un rezultat al îndrăznelii prea mari a omului şi că de fapt problema n-ar fi găurile negre sau altceva, ci “furia divină”? Apoi, get real, ce e aşa “profetic” sau “dumnezeiesc” să mai afli câte ceva despre originea Universului? De când a devenit cosmologia un subiect “interzis”?

Apoi, după toată campania media până şi cel mai prăpădit om de pe stradă a auzit de protoni, electroni sau alte particule. Aici ar fi un pas înainte. Pe de altă parte, însă, e trist sau poate, în acelaşi timp amuzant (decideţi voi) să auzi oameni vorbind despre electroni ca despre nu ştiu ce agenţi malefici care ar provoca sfârşitul lumii. N-au avut ce face fizicienii aştia şi ne omoară pe toţi!

În sfârşit, toate poveştile patetice şi “moştenirile spirituale” pe care vor să le lase unii şi alţii în cazul în care am dispărea cu toţii. Măcar în momente de impas, cum ar fi cel prezent(?), oamenii ar trebui să fie mai uniţi, mai solidari, mai buni. Mi se pare mie sau asta e cea mai crasă ipocrizie? Să fim mai buni numai atunci când ne confruntăm cu o imaginară dispariţie iminentă? De ce, de teama “Apocalipsei”? Sau suntem mai buni cu semenii noştri care, în conformitate cu unele păreri, au nevoie de orice numai de ştiinţă nu. De parcă toată povestea cu LHC e vinovată de problemele României. Frumos. Şi tipic românesc, de altfel.

All hail to logical fallacies!

Iată ce am găsit acum vreo câteva zile tot citind diverse lucruri de pe net pe Leiter Reports. Petrecere dedicată identificării erorilor logice din discursuri! În afara faptului că mai pune la muncă gândirea critică şi activitatea filosofică, mai aruncă şi puţină lumină asupra discursurilor pe care le ascultăm vrând-nevrând. Ce-ar fi să facem aşa ceva şi în România? În fond, de erori logice nu ducem lipsă, nici în politică şi, dacă stăm să ne gândim, nici în filosofie.