Despre cărţi şi recenzii

Ma uitam azi peste newsletter-ul cu informaţii din filosofie pe care l-am primit azi (da, există aşa ceva). Am urmărit lista de noutăţi pentru că atunci când eşti interesat, cât de puţin, de filosofie, trebuie să ai o perspectivă globală. După acest prim pas, începi să priveşti cu mai multă atenţie lucrurile care te interesează în mod special. Această etapă a durat foarte puţin pentru că foarte puţine titluri erau, cât de cât, legate de problemele pe care le am în vizor.  Ma refer, în principal, la problemele filosofiei analitice. Ce am găsit?

O traducere a unei cărţi aflate oarecum pe muchie, însă am zis că merită menţionată. Este vorba de Viitorul religiei. Solidaritate, caritate, ironie, mai precis spus, un dialog între Richard Rorty şi Gianni Vattimo. Titlul sau, mai bine zis, tematica acestei cărţi nu îmi stârneşte prea multă curiozitate. Aş putea spune că aştept altă traducere din Rorty, însă cred că, până la urmă, lucrările sale fundamentale pot fi foarte bine citite în original. Cam atât la traduceri.

Am mai găsit două recenzii la două cărţi pe care se întâmplă să le am în bibliotecă şi să le fi citit. Una este La ce bun adevărul? de Pascal Engel şi Richard Rorty (link-ul spre articol îl găsiţi în newsletter, este direct către un pdf). Perspectiva asupra adevărului şi justificării este interesantă, deşi eu aş vedea altfel problema. Şi anume că poţi justifica, atât o propoziţie pe care o asertezi, cât şi o acţiune şi totuşi afirmaţia ta sau maxima după care te ghidezi în acţiunea respectivă să fie falsă. Aici se vede că există, totuşi, o diferenţă între adevăr şi justificare. Sigur, şi aici ar fi mai multe lucruri de lămurit, nu vreau însă să mă afund mai tare în această problemă .

Ce-a de-a doua recenzie se referă la o apariţie mai importantă în domeniul filosofiei analitice, şi anume Dincolo de limitele gândirii a lui Graham Priest. Nu voi intra în tematica foarte interesantă a carţii, pentru că ar fi foarte multe de spus. Aceasta este, de altfel, foarte bine schiţată în recenzie. Trebuie să mă opresc, însă la un alt aspect, şi anume la justificările care trebuie să însoţească orice carte de filosofie analitică. E cazul cărţii de faţă şi al altora apărute tot la Paralela 45. De ce are nevoie publicul românesc de clarificări, justificări, eliminări ale unor prejudecăţi, atunci când e vorba de filosofi  precum Priest, Quine sau alţi autori ce ţin de tradiţia analitică, în vreme ce contribuţiile altor filosofii, consideraţi în sens larg continentali, nu mai au nevoie de nici o prezentare? Am putea invoca lipsa de informare, însă motivul este slab, e suficient să dai un search pe google pentru a vedea  suficiente resurse pentru filosofii analitici. Revenind la subiect, cu tot efortul de a depăşi distincţia analitic-continental, o carte precum “Dincolo de limitele gândirii” nu poate fi bine primită în rândul majorităţii împătimiţilor filosofiei. Dintr-un motiv foarte simplu: sunt foarte puţini cei care pot să parcurgă şirurile de demonstraţii logice şi formule. Iată ce spune Camil Golub, autorul recenziei mai sus menţionate:

“Este adevarat ca anumite capitole ale cartii nu pot fi citite decat cu creionul in mana si facand minimul efort de a urmari articulatiile logice propuse. insa, odata depasita “formulofobia” inexplicabila de care dau dovada atatia oameni pasionati de filosofie, se va vedea ca simbolizarile si demonstratiile formale nu sunt decat niste instrumente extrem de utile in articularea riguroasa a unei teze metafizice substantiale: la granita a ceea ce poate fi gandit exista lucruri care nu pot fi gandite, dar care pot fi totusi gandite.”

Până la urmă, teama de formule este explicabilă în rândul celor care s-au apropiat de filosofie din alte domenii “umaniste” şi n-au nici un fel de pregătire în logică. De asemenea, este explicabilă şi dorinţa acestora de a citi texte “sclipitoare” şi înfrumuseţate cu diverse emoţii şi trăiri. În rândul celor care au totuşi o pregătire filosofică, teama de formule îşi are originea în teama de logică, pentru că foarte mulţi din cei care studiază filosofia nu pot (sau refuză pur şi simplu) să vadă utilitatea logicii în filosofie. Atât timp cât ei văd logica drept disciplină nesemnificativă şi marginală pe lângă căutarea adevărului absolut, a mântuirii sau a altor idealuri considerate “filosofice”, n-au cum să vadă rolul acesteia în cadrul mai larg al reflecţiei filosofice. Dacă mai menţionăm şi cât de puţine rezultate ale cercetărilor contemporane de logică sunt accesibile studenţilor sau studiate în facultăţile de filosofie, n-ar trebui să ne mire privirea lor neajutorată în faţa unor cărţi ce se bazează pe dezvoltări recente ale logicii.

Dacă ar fi să ajung la o concluzie după toate acestea, cred că trebuie să mă mulţumesc cu o concepţie modestă şi anume că puţin e mai bine decât deloc.