Despre violenţa virtuală şi cea reală

Scriind astăzi ceva despre Fallout 3 am ajuns să mă gândesc la ceea ce s-a considerat suficient de “political correct” încât să rămână în joc şi la ce s-a renunţat din start. Dincolo de detalii despre care ştiu doar cei care au jucat Fallout 1 şi 2, mă gândeam la componenta violentă a jocului, care va fi suficient de consistentă, mai ales datorită graficii de ultimă oră. Şi n-am putut să nu mă întreb de ce violenţa a rămas şi au dispărut alte elemente. Singurul răspuns adecvat ar fi acela că violenţa este deja arhicunoscută în jocuri pentru a mai preocupa pe cineva. Sunt atacate însă elemente mai puţin comune şi nu vreau să le inventariez, pentru că nu vreau să fac aici vreun preview la Fallout 3 . Toată problema aceasta a violenţei mi-a adus aminte de o constatare a unor institiţii care se ocupau cu interzicerea jocurilor violente de acum vreun an şi anume că nu pot stabili o legătură între violenţa virtuală şi cea reală.

Mai rar întâlneşti în lumea gaming-ului astfel de ştiri, însă când am citit-o n-am putut să nu zâmbesc şi să-mi exprim acordul. Dacă pun problema în acest fel, oricât s-ar chinui, n-au cum să stabilească o legătură. Pentru că, oricât ar demonstra că jocurile te fac mai agresiv şi îţi trezesc nu ştiu ce porniri morbide, nu pot spune că nu ştiu care act de violenţă a fost strict produsul unui joc. Şi tot scandalul în jurul jocurilor nu face decât să îndrepte atenţia publicului acolo unde nu trebuie. Să nu uităm că multe din “capodoperele” violenţei au fost, per total, nişte jocuri proaste. Şi acesta e un aspect pe care marii “analişti” îl uită: producătorii lansează pe banii şi pe riscul lor un joc prost. De ce să-i oprim noi să-şi taie creanga de sub picioare? Pentru că publicul mai tânăr nu poate discerne, se va spune. Şi observaţia e justă, însă ce pretenţii poţi să ai de la publicul tânăr dacă cei care urlă pe la ştiri, programe TV sau pe internet nu ştiu ei înşişi să facă distincţia între un joc bun şi unul prost? Insă despre prostia lipsa de informare a acestora spune mai multe cazul cu Mass Effect. Pentru cei care nu ştiu, poate voi reveni mai târziu detalii.

Despre cărţi şi recenzii

Ma uitam azi peste newsletter-ul cu informaţii din filosofie pe care l-am primit azi (da, există aşa ceva). Am urmărit lista de noutăţi pentru că atunci când eşti interesat, cât de puţin, de filosofie, trebuie să ai o perspectivă globală. După acest prim pas, începi să priveşti cu mai multă atenţie lucrurile care te interesează în mod special. Această etapă a durat foarte puţin pentru că foarte puţine titluri erau, cât de cât, legate de problemele pe care le am în vizor.  Ma refer, în principal, la problemele filosofiei analitice. Ce am găsit?

O traducere a unei cărţi aflate oarecum pe muchie, însă am zis că merită menţionată. Este vorba de Viitorul religiei. Solidaritate, caritate, ironie, mai precis spus, un dialog între Richard Rorty şi Gianni Vattimo. Titlul sau, mai bine zis, tematica acestei cărţi nu îmi stârneşte prea multă curiozitate. Aş putea spune că aştept altă traducere din Rorty, însă cred că, până la urmă, lucrările sale fundamentale pot fi foarte bine citite în original. Cam atât la traduceri.

Am mai găsit două recenzii la două cărţi pe care se întâmplă să le am în bibliotecă şi să le fi citit. Una este La ce bun adevărul? de Pascal Engel şi Richard Rorty (link-ul spre articol îl găsiţi în newsletter, este direct către un pdf). Perspectiva asupra adevărului şi justificării este interesantă, deşi eu aş vedea altfel problema. Şi anume că poţi justifica, atât o propoziţie pe care o asertezi, cât şi o acţiune şi totuşi afirmaţia ta sau maxima după care te ghidezi în acţiunea respectivă să fie falsă. Aici se vede că există, totuşi, o diferenţă între adevăr şi justificare. Sigur, şi aici ar fi mai multe lucruri de lămurit, nu vreau însă să mă afund mai tare în această problemă .

Ce-a de-a doua recenzie se referă la o apariţie mai importantă în domeniul filosofiei analitice, şi anume Dincolo de limitele gândirii a lui Graham Priest. Nu voi intra în tematica foarte interesantă a carţii, pentru că ar fi foarte multe de spus. Aceasta este, de altfel, foarte bine schiţată în recenzie. Trebuie să mă opresc, însă la un alt aspect, şi anume la justificările care trebuie să însoţească orice carte de filosofie analitică. E cazul cărţii de faţă şi al altora apărute tot la Paralela 45. De ce are nevoie publicul românesc de clarificări, justificări, eliminări ale unor prejudecăţi, atunci când e vorba de filosofi  precum Priest, Quine sau alţi autori ce ţin de tradiţia analitică, în vreme ce contribuţiile altor filosofii, consideraţi în sens larg continentali, nu mai au nevoie de nici o prezentare? Am putea invoca lipsa de informare, însă motivul este slab, e suficient să dai un search pe google pentru a vedea  suficiente resurse pentru filosofii analitici. Revenind la subiect, cu tot efortul de a depăşi distincţia analitic-continental, o carte precum “Dincolo de limitele gândirii” nu poate fi bine primită în rândul majorităţii împătimiţilor filosofiei. Dintr-un motiv foarte simplu: sunt foarte puţini cei care pot să parcurgă şirurile de demonstraţii logice şi formule. Iată ce spune Camil Golub, autorul recenziei mai sus menţionate:

“Este adevarat ca anumite capitole ale cartii nu pot fi citite decat cu creionul in mana si facand minimul efort de a urmari articulatiile logice propuse. insa, odata depasita “formulofobia” inexplicabila de care dau dovada atatia oameni pasionati de filosofie, se va vedea ca simbolizarile si demonstratiile formale nu sunt decat niste instrumente extrem de utile in articularea riguroasa a unei teze metafizice substantiale: la granita a ceea ce poate fi gandit exista lucruri care nu pot fi gandite, dar care pot fi totusi gandite.”

Până la urmă, teama de formule este explicabilă în rândul celor care s-au apropiat de filosofie din alte domenii “umaniste” şi n-au nici un fel de pregătire în logică. De asemenea, este explicabilă şi dorinţa acestora de a citi texte “sclipitoare” şi înfrumuseţate cu diverse emoţii şi trăiri. În rândul celor care au totuşi o pregătire filosofică, teama de formule îşi are originea în teama de logică, pentru că foarte mulţi din cei care studiază filosofia nu pot (sau refuză pur şi simplu) să vadă utilitatea logicii în filosofie. Atât timp cât ei văd logica drept disciplină nesemnificativă şi marginală pe lângă căutarea adevărului absolut, a mântuirii sau a altor idealuri considerate “filosofice”, n-au cum să vadă rolul acesteia în cadrul mai larg al reflecţiei filosofice. Dacă mai menţionăm şi cât de puţine rezultate ale cercetărilor contemporane de logică sunt accesibile studenţilor sau studiate în facultăţile de filosofie, n-ar trebui să ne mire privirea lor neajutorată în faţa unor cărţi ce se bazează pe dezvoltări recente ale logicii.

Dacă ar fi să ajung la o concluzie după toate acestea, cred că trebuie să mă mulţumesc cu o concepţie modestă şi anume că puţin e mai bine decât deloc.

Ce nu e filosofic?

Am început să scriu acest entry cu intenţia de a clarifica un lucru. Ceea ce se înţelege de multe ori ca fiind filosofic dar aparţine altor categorii. De unde acest imbold? În principal, din cauza clasificarii ca “filosofice” a unor texte care au multe în comun cu alte domenii, dar nu cu filosofia. Înainte de a trece la fapte, trebuie să mai fac o menţiune: s-ar putea ca abordarea mea să nu convină multora care au de-a face cu filosofia, având în sprijinul lor destule “argumente” oficiale. N-o să spun “cu atât mai rău pentru ei”, ci îi voi invita să-şi expună contraargumentele.

Să vedem, ce NU este filosofic:

1. Nu tot ceea ce este profund sau trezeşte sentimente existenţiale, trăiri înălţătoare sau de altă natură este filosofic. Aşadar, nu poţi vorbi filosofic şi cu sens pe marginea unor evenimente banale (am vrut să dau şi un exemplu, dar mai bine vă las pe voi să găsiţi altele). Cel mult, îţi poţi exprima nişte sentimente, poţi căuta o consolare, însă nu poţi face filosofie.

2. Filosofia merge mână în mână cu logica. De aceea e bine ca atunci când ai pretenţia de a scrie filosofic să nu te contrazici. Însă asta e varianta slabă a ceea ce vreau să spun. Varianta “tare” e aceea că filosofia nu înseamnă un şir de nonsensuri (şi aici las cititorii să identifice astfel de şiruri). Bineînţeles, nu te opreşte nimeni să spui lucruri “profunde”, dar lispite de sens, însă asta nu te face în nici un caz filosof.

3. A scrie ceva filosofic nu înseamnă a bate câmpii. Nu trebuie doar ca ceea ce spui să fie noncontradictoriu, trebuie să aibă un subiect şi să spună ceva despre subiectul respectiv. De acest lucru pară să uite cei care consideră că filosofie înseamnă a vorbi mult şi a nu spune nimic.

4. Exprimarea pretenţioasă, bombastică, încărcată cu neologisme nu face un text filosofic. Acesta poate foarte bine să se încadreze în categoriile 2 şi 3 de mai sus sau, dacă spune ceva, să fie foarte greu inteligibil.

5. În sfârşit, si aş vrea să accentuez cât mai mult acest punct, filosofic nu înseamnă neclar, ambiguu sau obscur. E şi mai uşor să lucrezi cu texte clare şi argumente bine alcătuite pentru că acestea te scutesc de mult efort inutil. De aceea mie mi se pare de neînţeles viziunea asupra filosofiei ca disciplină obscură şi greu de înţeles. Această viziune este însă alimentată de dezinteresul multor “filosofii” faţă de claritate.