Un entry cam lung pentru… Snake!

Acum câteva zile mi-a picat în mână un model ceva mai vechi de telefon. Nici nu ştiu de ce, probabil de plictiseală, m-am gândit să văd ce jocuri are şi-am dat peste jocul cu care mi-am pierdut pe vremuri destule ore (din timpul programului de la şcoală !): Snake. Cred că nu e nevoie să fac precizări cu privire la regulile foarte sofisticate ale jocului: să conduci şarpele spre mâncare şi pe măsură ce se tot lungeşte să ai grijă să nu se “înoade”. Bineînţeles, n-ai ce complextiate să ceri de la un astfel de joc, mai ales pe bietul Nokia 3410 pe care îl aveam în vremurile mele “bune” (acum, dacă stau să mă gândesc, nici nu erau bune deloc). Însă, cumva, jocul acesta devenise emblematic şi probabil că că l-aş conisdera şi acum reprezentativ, dacă l-aş mai avea în telefon. Ce vreau să spun?

În condiţii normale, nimeni nu se apucă de butonat la telefon şi de zgâit la nişte semne cu greu inteligibile de plăcere. Nimeni nu efectuează nu ştiu ce manerve de fineţe şi nu stă cu ochii pe high scores: că ai făcut 900 de puncte, 1200 sau 2100 sau că ţi-ai depăşit propriul record. Pe de altă parte, atunci când te loveşte o plictiseală cruntă că nu ştii ce să mai faci, tocmai aceste lucruri migăloase şi extrem de banale par să te calmeze. Şi atunci observi că dacă mergi în zig-zag poţi să continui pentru mai mult timp “odiseea” şarpelui pe ecranul telefonului. Când te uiţi la scor şi vezi că l-ai depăşit deja, parcă uiţi că acum câteva minute îţi venea să te urci pe pereţi. Probabil că asta e ideea din spatele tuturor “joculeţelor” de pe telefoane, însă, cumva, pentru mine Snake a funcţionat cel mai bine.

Acum, când mă gândesc de câte ori m-am autodepăşit la Snake prin varii ore din timpul liceului, îmi dau seama ce reprize bune de plictiseală am suportat (şi dacă le-am suportat butonând, înseamnă că gestul meu n-a fost nici măcar eroic). Şi îmi mai dau seama şi că genul ăla de plicitseală nu m-a mai bântuit decât rareori, altfel aş fi găsit un echivalent pentru Snake. Asta înseamnă fie că realmente n-am mai fost supusă la acelaşi “tratament”, fie că acum am eu mai multă răbdare. Probabil e vorba de cea de-a doua variantă. Pe de altă parte, mă gândesc şi câtă răbdare îţi trebuie la Snake…

Şi ca să închei în forţă, voi spune că, într-un fel, “aptitudinile” pe care ţi le antrenează un joc ca Snake sunt, până la urmă, expresia unui mod de viaţă: acela al omului blazat, care stă şi ascultă lucuri care dacă nu-i dau cu simţul critic de pământ, trec cu mult pe lângă tot ce înseamnă acesta. Pentru că a sta şi a asculta tot felul de lucruri şi a te gândi, măcar aşa, într-o doară, că totul ar putea să fie şi altfel e un fel de automatism, aşa cum apeşi tastele sus-dreapta-jos. Sau, ca să fiu mai concisă, aş putea să întreb dacă aţi auzit vreodată pe cineva spunând cu entuziasm “Ce-aş juca un Snake!”.

Burning sky

De data asta m-am gândit să pun nişte poze pe care le-am făcut într-o dimineaţă (like foarte-foarte devreme, ceva de genul 5:30). Don’t ask.

Asta e preferata mea: norii uşor împrăştiaţi parcă trasează nişte linii transversale, iar cenuşiul închis, sumbru contrastează cu cerul auriu. La început mi s-a părut că antena din dreapta e cumva în plus, acum îmi dau seama că desprinde peisajul de atmosfera de vis care încearcă să se instaleze. Nu-mi vine să cred că vorbesc atât de… poetic azi.

Aici am vrut să prin şi o parte din ceea ce se vede în depărtare. Din păcate, priveliştea nu-i deloc spectaculoasă de unde am făcut eu poza. Mi s-au părut frumoase “petele” roşiatice de sus.

Aceeaşi privelişte ca în prima poză, cu mai puţin zoom şi dintr-un unghi uşor diferit. Mi se pare că aibia aici se observă atmosfera matinală.

Revista de Filosofie Analitică 3.1

Via Calculemus! am aflat că RfA a ajuns la numărul 3.1. Deocamdată am apucat doar să mă uit puţin pe ce conţine, cu excepţia unui singur articol, pe care-l ştiam dinainte. Nu ştiu, totuşi, dacă ar trebui să spun mai multe despre asta, pentru cei care nu şi-au dat seama despre ce-i vorba. La publicaţii şi evenimente, pe de o parte m-am bucurat să văd că s-au mai scris/tradus lucrări pe teme de filosofie analitică, pe de alta, am observat că nu a fost consemnat nici un eveniment. Ar mai fi consideraţiile pe marginea istoriei filosofiei şi a unor filosofi precum Hegel sau Derrida din interviul cu Graham Priest, care nu sunt tocmai pe placul meu, aşa că nici de astea nu mai zic nimic.  :)

“Hommo” cogitans şi contribuţiile sale excepţionale…

Acum vreo câteva zile am dat peste articolul ăsta. Povestea nu mi s-a părut surprinzătoare: un caz de plagiat, o editură obscură, presupusele merite ale autorului etc. Pe scurt, este vorba de cartea “Toleranţa în filosofia lockeeană” semnată Ştefan Nemecsek în paginile căreia se regăseşte în întregime conţinutul unei lucrări de licenţă susţinute de altcineva la Universitatea “Babeş-Bolyai” în 2004. Singurul lucru ciudat e că o personalitate atât de “multilateral dezvoltată” (după cum se va vedea în continuare…) a găsit de cuviinţă să plagieze tocmai o lucrare de licenţă.

Via Mad Hatter am aflat de existenţa unui articol elogios la adresa aceleaşi personalităţi culturale marcante:

“Filologul, filosoful şi psihologul vulcănean de certă valoare, Ştefan NEMECSEK…”

Câteva rânduri mai jos aflăm că nu este numai filolog, filosof şi psiholog, ci şi jurnalist şi inginer. Un veritabil om universal.

Mai departe, urmărind aprecierile pe marginea lucrărilor de filosofie şi trecând peste temele eterne şi actuale şi stilul “catchy” al autorului  aflu că…

“Cel mai incitant capitol din „Controverse…”, este dedicat fenomenologiei şi hermeneuticii la Husserl şi Hiedegger, unde Ştefan Nemecsek este  semioticianul invederat  de analistul operei lui K.R. Popper. „Controverse filosofice” este o contribuţie excepţională în filosofia românească, o sinteză lucidă a  religiilor şi filosofiei pe itinerariile istoriei umanităţii, a lui Hommo Cogitans, a Fiinţei ce răsare  ciclic, din propriile-i amurguri… “

Despre cea de-a doua propoziţie îmi permit să nu spun nimic, pentru că merită să fie savurată în toată splendoarea ei de către orice homo (sic!) cogitans. În legătură cu prima, totuşi, oricine a răsfoit o carte de istoria filosofiei, cred că ar avea unele nedumeriri. Ce treabă are fenomenologia cu semiotica şi cu opera lui Popper? Probabil că e vorba de altă “sinteză lucidă”… Mai mult, numele lui Heidegger arată cam ciudat, nu? Bine-bine, caut eu nod în papură şi nu e decât un typo. Ok, dar nu ştiu totuşi nu ştiu de ce acelaşi “typo” se regăseşte şi câteva rânduri mai jos…

Poate că amprenta formativă transpare mai ales din şcolile marilor  germani  şi austrieci ( Nietszche, Jung, Freud, Hiedegger, Popper, etc.) – ai secolului XX.

Pe lângă “Hiedegger” mai dăm aici de altă personalitate de care eu n-am auzit: “Nietszche”. Sau “Nietzche”, cum era scris mai sus? M-am gândit că de Nietzsche nu putea fi vorba, de vreme ce a scris până în 1888 şi murit în 1900, iar în propoziţia respectivă se vorbeşte de marii gânditori ai secolului al XX-lea…

Cum n-am mai avut răbdare să citesc în continuare elogiile şi pasajele exegetice revelatoare din toate filosofiile&religiile&psihologiile etc etc umanităţii, voi sări direct la concluzie:

Iată un Profesor ce continuă a-şi relua studenţia, ca pe un superb şi roditor travaliu al cunoaşterii, din care ni se dăruie şi nouă! Căci majoritari sunt încă „studenţii” la umbra lungă a massificării, umbră zdrenţuită peste decenii, adică studenţi „la fără-frecvenţă”, ori la „seral”! Dl. Nemecsek este  o personalitate  emblematică, un model şi un modelator de care nu doar cei apropiaţi zonal au nevoie.

Aşadar, dl. Nemecsek este atât un Profesor emblematic, cât şi un Student autentic, la “zi”, aşa cum rar se mai întâlnesc astăzi, din pricina fenomenului “massificării”. Mai rămâne, desigur, o întrebare (profund filosofică!): cum poţi să fii “la zi” dacă eşti înmatrciulat în acelaşi timp la trei instituţii diferite, profiluri diferite şi localităţi diferite, pe deasupra?

Câteva lucruri despre Might and Magic VII

Pentru că am vrut să joc un RPG fain ca pe vremuri m-am gândit să mă apuc (nici nu mai ştiu a câta oară) de preferatul meu all-time: Might and Magic VII. Deşi l-am început de atâtea ori nu-mi amintesc să-l fi adus până la sfârşit în varianta “evil”, aşa că tocmai asta m-am gândit să fac acum. Prima problemă care apare când e vorba de un joc de prin 1999 e cum merge pe XP. Simplu: instalezi, pui Mok’s patch et voila.

Am început cu Emerald Island, si cu monstri care de care mai amuzanti: dragonflies, şobolani, păianjeni, lilieci, şi, cel mai “periculos” Sal Sharktooh, care nu mi-a pus mari probleme, pentru că am sustras (as in, nu l-am luat pe cale paşnică ) wand-ul cu fireball de la Mister Malwick. N-am reuşit să omor dragonul (de asta luasem wand-ul in the first place) şi nici nu cred ca se poate. Ar fi si interesant, de la sobolani şi dragonflies să omori ditamai dragonul. După acest quest de început am “curăţat” castelul şi împrejurimile, m-am luptat cu troglytes şi copaci după care m-am apucat să caut comorile din mormintele bântuite ale dwarf-ilor. Nu ştiu de ce mai mereu am început cu questul ăsta, poate şi pentru că, după vizita deloc uşoară la început, nu mai ai probleme… erm financiare: poţi cumpăra ce spell-uri vrei, să-ţi antrenezi personajele în varii skill-uri etc.

Şi dacă tot am zis de persoanje, să spun şi ce party am ales si de ce l-am ales astfel:

1. Knight. Carne de tun si damage dealer. Dupa ce l-am facut master la sabie si are doua sabii face de departe cel mai mult damage. As fi putut sa aleg paladin, insa ultima data cand am jucat nu mi-a plăcut ca ajunge grandmaster la puţine skill-uri si nu e asa de puternic la melee. Avantajul ar fi fost insa ca aveam un healer de rezerva, cu expert la body magic era chiar ok. Altă variantă ar fi fost monk, care deşi îţi dă bătăi de cap la început, e destul de puternic pe urmă. Însă cum mie îmi place să umblu dupa armuri strălucitoare şi arme nemaiîntâlnite, pur şi simplu n-am putut să joc cu clasa asta mai mult de o dată.

2. Archer. Nu stiu daca e cea mai buna alegere, insa am vrut, pe de o parte sa am un grandmaster la arc, pe de alta sa am perception mare. Dezavantajul major fata de celelalte optiuni, ranger si thief e ca e varză la disarm trap, aşa că mi-am făcut o mulţime de nervi cu deschisul cutiilor, mai ales când îmi murea tot party-ul. Cu ranger am jucat o data pană la sfârsit şi am avut cam aceleaşi nemulţumiri ca la paladin: poate să facă multe, dar se specializează în puţine. De ce n-am ales, totuşi, thief? Probabil pentru că skill-ul stealing e absolut inutil în MM7.

3. Cleric. Pentru că e cel mai bun la heal şi poate să devină grandmaster la mai multe skill-uri decât druidul. În afară de asta, poate învăţa light sau dark magic, ceea ce e un avantaj enorm. Dezavantajul e că poate ajunge cel mult expert la alchimie, iar în MM7 alchimia e chiar faină: de la combinaţiile multicolore de potiuni la “puzzle”-urile pe care le ai de rezolvat ca să faci cea mai puternică poţiune. Nu m-am mai preocupat de alchimie tocmai pentru că am făcut asta în mai multe rânduri şi mă cam săturasem.

4. Sorcerer. Un must have pentru orice party, de fapt, cred că e singura clasă la care nu există nici un substitut acceptabil. La început este foarte vulnerabil şi spell-urile nu sunt cine ştie ce, devine însă din ce în ce mai puternic. Deja, când ajunge master la water şi air magic îţi uşurează muuuult jocul cu town portal, fly şi invisibility. Să mai zic şi de spell-urile de la light/dark magic?

Poate o să mai scriu câteva entry-uri cu chestii de prin Might and Magic 7 (like useful skills, cum se trece mai uşor de un dungeon, cum evoluează diferite clase etc) însă mă gândesc şi că nu se mai apucă nimeni să joace un joc de 10 ani, oh well. A, să nu uit să zic că am pus şi trei screenshot-uri pentru cei care vor să-şi facă o idee cum arată.

Raindrops…

Câteva poze mai… plouate.

Mai întâi norii care mi-au adus aminte, într-un fel, de priveliştile sumbre din Disciples 2. Yeah, games freak right here…

Deşi nu tuna, nu fulgera, nu se întâmpla nimic ieşit din comun, nişte oameni… binevoitori s-au gândit să tragă clopotul la biserica în construcţie care se vede pe fundal. Aşadar, am avut parte de o atmosferă fooooarte plăcută. N-am să înţeleg niciodată conexiunea (cauzală sau de altă natură…) pe care respectivii o văd între clopote şi ploaie: îşi închipuie că atotputernicul se va îndura de sufletele lor şi nu va trimite un potop sau ceva de genul ăsta? Sau poate că n-au ce face şi tot pândesc ploaia/clopotul.

M-am gândit să prind şi câteva picături care se scurgeau pe balustradă. Rezultatul e poza de mai sus, îmi pare rău că n-am reuşit să prind ceva mai spectaculos.

Poze cu un Sony Cybershot DSC W120

Ca rezultat al mai multor provocări, am hotărât să-mi diversific şi eu blog-ul, din punct de vedere vizual, cel puţin. Aşa că o să mă laud cu un Sony Cybershot DSC W120 pe care l-am cumpărat acum vreo câteva luni. Pentru început voi pune câteva poze pe care le-am făcut prin Iaşi, în drum spre facultate, dacă tot mi-am luat ieri (aproape) toate bagajele de pe acolo.

Un urcuş care mi s-a părut destul de enervant la început, mai ales în zilele în care plecam mai târziu de acasă.

Asta e după ce am urcat, am dat şi puţin zoom. Bănuesc că toată lumea a văzut clădirea asta pe undeva…

Pentru că era primăvară am zis să prind şi nişte flori.

Şi un copac mai ciudat, nu ştiu ce specie o fi (nu că le-aş avea aşa de tare cu speciile).

Până acum sunt destul de mulţumită de cum merge, deşi nu m-am  obosit să testez toate subtilităţile. Dacă îmi ies cine ştie ce “capodopere”, o să le pun şi pe blog.

Sunt licenţiată!

Ieri am încheiat şi ultimul, poate cel mai important, “eveniment” din facultate: susţinerea licenţei. De acum pot să zic că sunt licenţiată în filosofie şi mi se pare că sună foarte fain. Şi deocamdată chiar nu vreau să aud poveşti de genul că de fapt sună mai bine “licenţiat în blah-blah-blah & whatever etc” (aka nume noi si pompoase pentru aceleasi profiluri expirate), pentru mine sună mult mai bine “filosofie”. Dar văd că deja o dau în chestii relativiste.

Bineînţeles, mai importante decât titlul propriu-zis sunt lucrurile pe care le-am învăţat în decursul perioadei în care m-am ocupat cu filosofia. Şi de asta spuneam că licenţa e sau, mă rog, ar trebui să fie, cea mai importantă etapă. În ceea ce mă priveşte, cred că cele mai multe lucruri le-am învăţat în timpul cât am lucrat la licenţă: să am o grilă de lecturi, să analizez felurite argumente, să adun ideile care mă interesează şi să încep să scriu, să-mi susţin propriile idei şi să realizez o lucrare unitară de un număr destul de mare de pagini. Pe de altă parte, toată chestia cu susţinerea şi notarea şi mai ales cum se fac/coordonează de obicei licenţele explică cel puţin o parte din calităţile “remarcabile” ale absolvenţilor de facultăţi care ar trebui să te înveţe cât de cât să scrii ca lumea şi să ştii să argumentezi în favoarea unor idei. Şi pentru că n-am chef să spun o poveste întreagă o să zic ce mi s-a părut aiurea şi ce mi s-a părut ok.

Să încep cu părţile nasoale:

- faptul că o lucrare la care am muncit aproape un an (sau mă rog, jumătate de an dacă ar fi să condensez timpul efectiv cât m-am ocupat intensiv de ea) este evaluată, după o prezentare si răsfoire de 10 minute

- senzaţia constantă că vorbeşti la pereţi şi că ai putea să spui orice prostie că nu te ascultă/înţelege nimeni decât, poate, coordonatorul

- că aproape toate întrebările pe care le-am primit ar putea concura pentru titlul la “cea mai pe lângă întrebare”

- că cea mai mică notă a fost 8 şi ceva, come on, înseamnă că am fost un an genial

- că a trebuit să stau vreo jumătate de zi în picioare pe holurile în care deja pot să zic că mă simt ca acasă. Nu puteam să mă aşez pe scări sau prin alte locuri “clasice” că na, mă îmbracasem elegant şi nu “dădea bine”.

Şi părţile faine:

- că a fost mult mai ok decât la examene. I mean, e ca şi cum ai da un examen la care îţi alegi tu şi tema şi disciplina. Cool.

- că, deşi s-au pus note foarte mari, s-a făcut un fel de departajare

- cum mi-a luat coordonatorul apărarea şi câteva lucruri pe care le-a spus

- că am terminat facultatea

La cel din urmă punct m-aş mai gândi probabil dacă n-aş şti că mă mai aşteaptă destui ani de şcoală şi că încă nu mă gândesc la “piaţa muncii”. Şi o chestie amuzantă a fost că ne-au întrebat nişte studenţi care nu ştiu ce treabă aveau pe acolo dacă avem examen în sala lângă care aşteptam. Eu le-am spus că avem licenţa şi se uitau cam ciudat la noi, cu un fel de respect si/sau uimire. Ar trebui să spun şi despre ce am scris în lucrare? I guess not.

Gaudeamus igitur…

Trecând peste faptul că auzim “imnul” ăsta la fiecare festivitate de absolvire, stăteam şi mă întrebam câţi dintre participanţi chiar ştiu ce înseamnă “gaudeamus igitur” şi/sau înţeleg versurile. Din păcate, eu ştiu ce înseamnă şi e oarecum deprimant să zici “să ne bucurăm, aşadar” când nu vezi bucuria pe faţa nimănui. Şi deja totul capătă aerul unei poveşti ieftine, decorate cu cinism. Da, mă refer la festivitatea de absolvire la care am luat parte de curând.

Bineînţeles, sub privirea cuiva din exterior n-a fost decât o festivitate ca oricare alta, cu lucruri care au ieşit bine şi cu lucruri care au ieşit prost. Însă din perspectiva mea, şi aici nu vreau să includ toate pregătirile, nervii pe care mi i-am făcut şi timpul pe care l-am pierdut cu organizarea, ci aceea de super-extra-nerd “reprezentant al studenţilor” care a stat cu o noapte înainte să termine un slideshow si un discurs de doi lei, lucrurile par, mai degrabă, absurde. Şi asta trecând peste dezinteresul aproape generalizat al profilor care pe mine nici nu ştiu de ce m-a deranjat atât de tare, doar trebuia să ştiu la ce să mă aştept. Cum arată cineva care termină filosofie? Răspunsul pe care îl pot da după ce am participat eu însămi la ceremonie nu poate fi decât unul singur: deprimat.  

Partea ciudată este că, aşa cum îmi spunea un coleg şi am fost de acord, uitându-mă la poze observ că lumea părea mult mai fericită decât era în realitate. Poate, cine ştie, cu timpul o să uităm ce-a fost şi, privindu-le, vom zice că a fost o zi legendară, memorabilă şi aşa mai departe. Poate o să zâmbesc privind pozele în care port cu atâta mândrie roba şi eşarfa cu imprimeul reprezentând sigla universităţii şi un cuvânt mare (în ce sens vreţi), “FILOSOFIE”. Am mai primit “feedback” de la colegi sau alţi invitaţi şi cu privire la cuvântarea pe care am rostit-o, şi n-am auzit lucruri prea bune (sau mă rog, nu le-am interpretat eu ca fiind bune). Că am aruncat cu ironii în stânga şi-n dreapta… era singurul lucru pe care îl puteam face, ca să nu arunc cu acuze. Că a fost deprimant… cam aşa a fost, însă n-am spus nimic care să nu fie adevărat. Că poate n-ar fi fost momentul… dar mă întreb dacă era momentul să minţim frumos că totul a fost cât se poate de bine. Pentru că nici măcar în al doişpelea ceas unii oameni nu contenesc să ne servească gogoşi care mai de care mai gogonate trebuie să fac şi eu acelaşi lucru? Nu cred şi, de fapt, nici nu vreau. Am spus şi lucruri frumoase şi emoţionante însă am ajuns să mă întreb la ce bun dacă oamenii care ar fi trebuit să le audă nici nu s-au obosit să vină.

Povestea ar putea, bineînţeles, să continue dar cred că deja am spus prea multe. Ca să nu fiu totuşi, nedreaptă, trebuie să menţionez sentimentul de dezgust nu mi-a fost inspirat de festivitatea propriu zisă, ci de unele mizerii de care am dat în ultima vreme tot pe la facultate şi la care nu m-aş fi aşteptat. Nu voiam să se încheie totul bine, frumos şi glorios, că nu ar fi avut cum, dar măcar acceptabil. Dacă nu s-a putut, cred că rezultatele sunt cât se poate de evidente.

Aberaţii (3)

Două persoane au ajuns la mine pe blog căutând “hexada pedagogica” si alta “ce trebuie să conţină un portofoliu”. AAAAAAAARGH!!! *dies*

PS: O să explic despre ce e vorba după următoarele două zile. *se întoarce la hexade (*

PPS: Guess I need a resurrection scroll, too.